În geminarea numărului nunţii: „55“

Un număr ce indică o vârstă aurie – în 2012, pentru ardeleanul poet Nicolae Băciuţ (născut la 10 decembrie 1956, la Chintelnic / jud. Bistriţa-Năsăud) – este „55“, obţinut prin „geminarea“, „dublarea“ numărului nunţii („5“), ce, prin însumare („în întreg“, 5 + 5 = 10), dă decada de aur (cum, de altfel, şi „primele patru conducătoare“ de Lume: 1 + 2 + 3 + 4 = 10), număr îndreptăţit, fireşte, a fi titlul unui volum aniversar de poeme, Cincizeci şi cinci (2012)*, volum de se structurează în „binomul“ ciclurilor: (I) Săptămâna luminată (după titlul poemului „deschiderii“) şi (II) În dunga nopţii (reunind poeme venite «pe nepusă masă [...] scrise pe patul de spital» – În loc de prefaţă, p. 6; acestui ciclu secund, i se alătură «...„ciornele“ unor poeme, cu caligrafia grăbită a locului şi stării de creaţie» – ibid. –, caligrafieri ce se înfăţişează drept „martore“ de crez poetic: «Eu cred în inspiraţie şi spontaneitate. Nici nu cred că se poate scrie altfel poezie. Cel puţin, prima „şarjă“ trebuie să iasă din focul inspiraţiei. [...] Sunt un autor grijuliu cu textele sale, chiar dacă, inexplicabil, am pierdut poeme, ori au ajuns prin cine ştie ce cotlon internautic. [...] după ce le-am scris pe petice de hârtie, pe colţuri de cer.» – p. 5).
De fapt, cinci ca „nuntire“ întru Logos, după cum certifică însuşi autorul în „cuvântul înainte“ (din care am citat şi mai sus), se relevă sărbătoreşte la Nicolae Băciuţ şi prin numărul cărţilor sale ce au văzut lumina tiparului în cel de-al 55-lea ocol al Soarelui: «Această carte nu exista în planurile mele. Când am constatat însă că mă apropii vertiginos de 55 de ani, m-am gândit, într-o clipă, să marchez într-un mod aparte acest moment. Aşa s-au născut această carte de poeme, Cincizeci şi cinci, şi alte volume: Altă facere a lumii, Nicolae Băciuţ în receptări critice, Lentila de contact, Presa culturală mureşeană. Reviste, jurnalişti. Repere...»; mai mărturiseşte că volumul îşi relevă „tabla de materii“ de prin „hărtii“ / „fişiere“, din «poemele scrise în ultima vreme, ori poeme uitate, din alte timpuri. Aveam nevoie, nu?, de cincizeci şi cinci de poeme, nepregătite pentru un moment festiv, poemele mele cele de toate zilele şi nopţile. Toate cuprinse într-o cifră, într-o vârstă, într-o vamă.» (p. 5).
O foarte interesantă artă poetică (din 15 mai 2011) a lui Nicolae Băciuţ abordează – ghilgameşian – „ens-Poemul-Enchidu“ ca sălbăticiune sortită spre „îmblânzire“ doar Poetului: «În sfârşit, am mai îmblânzit un poem – / Dresate cuvinte, puse în lesă, mă urmează pe străzi, / Amuşinând în stânga şi în dreapta, / Mârâind uşor, / Dar fără să mai muşte pe nimeni. // În fiecare dimineaţă, îl scot la plimbare, / Îl dezleg / Şi-l las să zburde în voie, printre tufişuri, / În căutarea unei iluzorii prăzi – / O pisică, un câine al străzii, / Orice nu e după chipul şi asemănarea mea... / [...] // Când plec de-acasă, poemul meu veghează, / [...] // Cândva, poemul nu va mai avea nevoie de mine.» (Îmblânzirea Poemului – p. 13).
Lămurit fiind chipul de ars poetica – din cele 55 de poeme –, se cuvine a urmări vălurit-murmurătoarele, ori abisalele trăiri ale eroului liric băciuţian, evenimentele extraordinare la care participă eroul / eul său poematic; dar, înainte de toate, e bine să pornim – ca în orice labirint celest-rotativ – pe firul roşu al sacrelor sale „iubireme“ / „erotolireme“ (termenul s-a născut „spontan“, chiar în această clipă recenzios-îndimineţită, prin analogie cu lexem / semantem, mitem, morfem etc.), din Săptămâna luminată, chiar dacă mai sunt glisante confuzii datorate acelor zeităţi ce tutelează fiecare dintre zilele săptămânii şi meteorologia zariştii de suflet: «În fiecare luni / e miercuri, / în fiecare nor / sunt ploaia ta, / în fiecare lacrimă / e ochiul / ce nu mă poate lăcrima.» (p. 7); erotoliremul-Ea (Iubirea Christianică / laică) şi erotoliremul-El (Iubirea Christianică / laică) – din care poate oricând să se ivească întregul androginic de dinaintea lecţiei de anatomie a Olimpului –, pe când «zăpezile se oxidează / de-atâtea sângerări», intră în câmpul magnetic al superb-paradoxistului motiv, „colivia expirată“ („soma-sema“): «De-atâţia fulgi / ca nişte blitzuri, / să-ncapă albul în fotografii, / să-ncapă toată viaţa noastră / în expirate colivii» (p. 9).
Eroul poematic băciuţian mai vopseşte «viaţa unei secunde», „în roşu, cu sângele-i cel tânăr / de-acum“ (Roşu – 20 aprilie 2011, p. 10), ori comunică, graţie Internetului, cu Dumnezeu («Am dat clic / pe Dumnezeu / şi s-a deschis / o fereastră / şi în fereastră, / o altă fereastră, / în care se deschidea / încă o fereastră – / şi-n fiecare fereastră / era Dumnezeu» – Internet, 25 aprilie 2011, p. 11), participă întru catharsis la redimensionarea sufletului de Sfintele Paşti («Dumnezeu sădeşte-n noi lumină / Dinspre ochiul lăcrimând – / Până-n trupul nostru se alină / Lemnul crucii-nmugurind» – Înviere, Paşte, 26 aprilie 2011, p. 12), se supune unor fantastice metamorfoze – dinspre Iubirea Christianică înspre iubirea de păsări-idei ce vin să i se încuibeze în fereastră «până ea însăşi se transformă-n cuib», până când el, însuşi, le este cuib, dar şi anotimpuri echinocţiale, sau anotimp hibernal, până când şi El, cel de Geniu locuit, „le devine lucarnă“ (cf. Cuib, p. 14), dinspre Iubirea Christiană înspre nemoarte, graţie „închiderii acelui sartrean însine / pentru-sine“ «în carte / cum ierburi în nisipuri», «în litere / care-au uitat de plumb, / în ultimul cuvânt», „ştiut“, „pierdut în şpalt“ «după o noapte albă fără tine» (Altă moarte, 21 iunie 2011, p. 15), «în ultimul cuvânt / până un alt, / asemeni lui, / se-nchide-n carte / ca-ntr-o altă moarte», până când „îi moare şi moartea“ ca «zare altui răsărit» (Moartea morţii, Topliţa, 18 iulie 2010, p. 17), thanaticul înstăpânindu-se-n viaţă, viaţa înstăpânindu-se-n moarte, ca jertfă de sublimă zidire: «Până la tine este noapte, / ca o lacrimă pe cer, / până la mine totu-i şapte / ca un ler dintr-un alt ler. // Şi ziua parcă e de iarbă, / iar pasul tău e ca o rană, / şi mâna mea e încă oarbă, / iar zidul tău încă e Ană.» (Până la tine, 5 august 2011, p. 18).
Alteori, graţie Iubirii Christianice, graţie sublimei jertfe de zidire, înzestratul erou liric aude, nu vreun plâns bacovian al materiei, ci un plâns al Atoatecreatorului: «Doamne, ştiu că plângi acum – / nu ştiu unde, nu ştiu cum.» (Sibiu, 2 noiembrie 2011, p. 23), poate, pentru că-l cheamă iarna (pe eroul poematic băciuţian) «într-o limbă albă» (Colivia toamnei, Alba Iulia, 30 octombrie 2011), poate, pentru că-i «ca trandafirul pietrei / în pustie» (28 noiembrie 2011, p. 39), poate, pentru că «vinul trage toamna / după el, / ca-n iubirile uitate – / aşteptare / între armă şi rastel» (Mas, 2 decembrie 2011, p 31), poate pentru că are superbe traiectorii de zar («Mai caut ziua, luna / anul, / ca să mă-nchid / în calendar, / în care orei să-i fiu clipă, / în care ţie să-ţi fiu zar.» – Zar, 8 decembrie 2011, p. 42).
Ciclul secund, În dunga nopţii (pp. 45 – 55), stând „mai la vale“, sub motto-ul cules de la un filosof-pacient-şi-mare-anonim («În fiecare seară ne culcăm cu moartea în pat. Într-o dimineaţă, numai ea se mai trezeşte» – Dedicaţie, p. 54), amplifică registrele thanaticului, poematicul său erou „luat de mână de Dumnezeu“ – deşi-i (el, eroul) cu tâmplă şi inimă în tangenţă la ecranul de celestă sticlă a limitei tragic-existenţiale – simte parcă o reîntoarcere în Cuvânt / Logos, într-un timp genezic-înmuguritor: «Când Dumnezeu / te ia de mână, / mai poţi să te-ntâlneşti / cu un poem, / care în locul tău / va respira / şi-n care încă te mai chem. // Când Dumnezeu / te ia de mână, / te-ntorci în primul său / cuvânt, // te-ntorci / în clipa ce se-amână.» (De mână cu Dumnezeu – 19 decembrie 2011, [h.] 22,10’, p. 52), „te-ntorci“, însă nicidecum în „starea de zero a universurilor“.
(2 prier, 2013, la piramida extraplată a Timişoarei)