Andrei Moldovan, un an de veşnicie. Poezii din volumul postum, în pregătire

Andrei Moldovan a plecat spre veşnicie acum un an, lăsând ca testament literar manuscrisele în format electronic ale cărţilor ce erau finalizate şi pe care, împreună cu fiul lui, Octavian Moldovan, ne-am luat angajamentul că le vom publica. Surpriza a venit atunci când am văzut cartea de poezii. Andrei Moldovan ne-a elucidat misterul. Scria poezii încă din timpul studenţiei, apoi a renunţat în favoarea criticii. După 2000, s-a reapucat de scris versuri, însă, în tot acest timp, a publicat un singur grupaj, sub pseudonim, alegând numele de fată al bunicii materne, Tudorica Bindea. În premieră vă aducem noi poezii care, de această dată, vor fi semnate cu numele lui Andrei Moldovan. A fost dorinţa lui ca, după trecerea la cele veşnice, să deconspirăm acest lucru. Volumul intitulat „Susana”, construit de Andrei Moldovan în două capitole - „Exodul poeţilor” şi „Elegii în pădurea albă a Sfintei Maria”, va fi gata, în curând, de tipar. Poemele lui, cu siguranţă, vor avea ecouri în rândul criticii şi vor stârni comentarii ce vor aduce în faţă şi această ipostază a lui Andrei Moldovan.

Menuţ Maximinian

apa cea bună

în adâncile verzile nopţi

unde cuvinte mor în iarba bolnavă

daimonul meu de mine

se leapădă

 

numai visele tatălui meu

scăpate demult de oprelişti

sunt vii

şerpuind pe uliţele

spintecate de lună

ispititoare

ca pentru însetat

apa cea bună

 

cântec spre seară

 

 

 

peste dealuri ca şi peste valuri

poate-n albăstriu pierdutul fum

clipa cea fără de margini se-nfioară

încă negândită ca şi cum

 

s-ar rostogoli nimicu-n lume

pe învăpăiate flori de mac

ca şi cum iubirea ce ne ţine

ar fi mortul fără de colac

 

fără popă fără-ngropăciune

stând cu noi la masă-n veselia

care ne cuprinde ne aduce

fericirea albă şi pustia

 

nevăzută clipa fără margini

rău răsad din timpul care creşte

va cândva să ne-ntâlnească poate

poate că demult ne locuieşte.

 

inima lui Villon

 

curg zăpezi peste noapte

peste veghe

ca şi peste somn

aşa cum ar curge durerea

din inima uriaşă a lui Villon

 

veste stârni o uliţă pustie

rătăcind tulburată

de ceaţă

cum că pădurile ies de prin case

din lumea de gheaţă

 

cum negura trece

fremătândă

şi dureros vindecătoare

prin aburul ce încă ne ţine

ne poartă

peste inima atârnată de veacuri

la poartă

 

povestea de viaţă şi moarte a sergentului

Ion V. Muntean în lagărul din pădurea Mocialnia

 

de la poarta lagărului până la groapa comună

a celor atinşi de tifos

erau vreo două sute de metri prin pădure

în agonia sa

sergentul nu ştia unde este târât

ştia doar că era prietenul său din copilărie

copilăria sa

cel care se ostenea să îl tragă

prin frunzişul putred făcut cărare

sufla şi el greu

dar nu se da învins

mai rabdă Ioane

mult nu mai avem şi toate se vor naşte din nou

de-o vrea bunul Dumnezeu

şi printre mesteceni curgeau cu el

copilăria tinereţea iubirile-i şi înţelesurile tuturor lucrurilor

câte puteau fi înţelese

parcă pentru a-l face mai greu

mergeau aşa cu toate spre o groapă comună

şi au ajuns

s-au aşezat la marginea gropii precum o pâlnie uriaşă

împreună cu ce au adus

ploua încet

peste oameni pământ şi vise

peste cele vii ca şi peste cele moarte

Ioane – cizmele astea învechite cum sunt

ţie nu au să-ţi mai fie de niciun folos

vezi eu îmi leg tălpile cu cârpe

până mai pot să le leg

sergentul îl privi dar cuvintele

se pierdură undeva pe drum

apoi prietenul din copilărie

care semăna din ce în ce mai puţin cu un soldat

îi trase cizmele şi

înainte de a se ascunde după un copac să le încalţe

îl făcu să alunece uşor în pâlnie

cu deznădejdea dar şi cu speranţele pe care încă

le mai avea

cu tot ce a putut naşte fiinţa lui

în viaţa asta, atâta cât i-a foat dat să o trăiască

aşteptându-i pe cei cu găleţile cu var

pe care le vor deşerta

peste cei vii ca şi peste cei morţi

peste cele văzute

ca şi peste cele nevăzute

 

elegie fără de sine

 

fără odihnă izvoarele

promise-n zadarnice stele-s

şoapte de taină când iscă

doar ele doar ele

 

fără sfârşit este freamătul

cum coboară umbre pe cer

şi tulbură clipa odihnei

numai el numai el

 

fără-nceput este numele

ce dincolo e de cuvânt

îngânat printre albele stele

numai cânt numai cânt

 

fără de sine-s poeţii

risipiţi în mâhnirile ce-i

cer la răspântii-ale firii

doar pe ei doar pe ei

 

 

nu am mai scris…

nu am mai scris nimănui

numai pentru faptul

de a fi fost cocorul

mereu călător

în frumuseţile altor vremuri

dusele

 

nu am mai scris nimănui

numai pentru faptul

de a fi fost freamătul

serii

fără de înserare

 

nu am mai scris nimănui

numai pentru faptul

de a fi fost stropii de ploaie

visând

împărăţia mării

 

nu am mai scris nimănui

numai pentru faptul

de a fi fost humus

roditor fără vină

 

cântec de călător

de jumătate de lună atârnă

iarba tăiată-n amiezi

se usucă vise

la margini de câmpuri

neguroase şi verzi

 

cineva

la un capăt de lume

şopteşte-a plecare

câtă vreme

din rănile ierbii

se adună

la nesfârşit

şi iarăşi la nesfârşit

se adună

numai

mereu numai

pentru aceeaşi visare

 

 

elegie

 

dintr-un deal cu seară multă

iarba se ridică pală

şi se risipeşte-n visul

celui singur

şi amar

 

până când sub naltul lunii

trec suspinele-i de var

bòlnave

sub naltul lunii

tulburând seninul verde