Radu Cosașu și firimitura de pâine

   Mereu am știut cât de mult îi datorez lui Radu Cosașu, nu numai acum, când a plecat pe o altă planetă. Puteam scrie oricând aceste rânduri, dar sunt sigur că nu i-ar fi plăcut, chiar dacă ne-a învățat să ne asumăm slăbiciunile afective. Știu că mi-a intuit aripile ficțiunii, dar și pe cele cinefile, de aceea m-a învățat să zbor, mi-a dat curaj cu discreție și rafinament. Pe vremea aceea, revista Cinema apărea în tiraj considerabil, lumea se abona, se informa. În 1973 Radu Cosașu mi-a publicat articolul Personajul A.J, care mi-a adus o nesperată „glorie”. Cel mai mult m-a bucurat Viața cinefilului între Cluj, Ciucea și Dârja prin 1987, după care i-am făcut o vizită lui Cosașu la București. Parcă îl revăd și acum cu pipa și câinele fidel, pe acel fotoliu imens, cu finețea, cultura, autoironia și aerul tonic, inimitabil. Da, m-a impulsionat, mi-a adnotat primele povestiri, cu răbdare și precizie. Scria în Cinema: „Cum poate deveni A .Jurcan – din haltă în haltă – o cinematecă personală? Urcați în vagon cu corespondentul nostru din Ciucea!”

    Așteptam revista Tribuna unde publica din Povești pentru a-mi îmblânzi iubita. Mă fascina umanitatea sa, dar și surprinderea esențialului. Scria: „Nu faci nimic pentru mine, prin ce-mi dovedești că mă iubești? ” (Nu faci nimic pentru mine). Și mai departe: „Dac-aș muri, n-ai veni să mă vezi – așa urli și te zbați în numele unei demnități prea abstracte pentru a nu simți că sub această bucată de hârtie s-a ascuns o firimitură de pâine care-mi rupe vârful creionului...”

   Firimitura malefică a rupt creionul creației unui mare scriitor, dar opera maimuțelor personale, a supraviețuirilor a ocupat cu onoare și demnitate raftul întâi al literaturii române.