HALTA CFR ŞIEUŢ (BISTRIŢA

Halta CFR , era şi este şi astăzi o clădire tip din cărămidă roşie construită încă din 1943 în timpul celui de al doilea război modial.

Atunci această parte din Ardealul de Nord (inclusiv Şieuţul) se afla sub dominaţia Imperiuluio Austro-Ungar, urmare a Dictatului de la Viena din 1940. Concomitent cu Halta, s-a construit şi linia de cale ferată Sărăţel-Deda sub stricta supraveghere a meşterilor aduşi de Imperiul Habsburgic, din Ungaria.

Construcţiile CFR şi calea ferată s-au realizat cu munca forţată a românilor concentraţi de armata hortystă. Aveau tot interesul să fie construite, ungurii, să poată jefui bogăţiile româneşti pe timpul războiului de care profitau din plin. Halta CFR era şi mai este străjuită de câţiva nuci bătrâni, brazi şi pini umbroşi, Împrejurul ei, creştea pe o pajişte, iarbă verde, atât cât putea să fie, vara în iulie, cu secetă. Dar călătorii profitând de iarbă, mai ales cei sosiţi de la distanţă. Îşi aşezau pe iarbă zvântată de roua dimineţii, pieptarele întoarse pe dos care le-au fost până aici de folos în răcoarea dimineţii de vară.

Erau mai mulţi oieri cu nevestele şi copiii lor care mergeau la oraş, maia les la piaţă. În desagii de lână, transportau caşi de oaie, urdă dulce, brânză telemea în ciubere de lemn din Maramureş.

În unii desagi, duceau la vânzare, lână de oaie bine spălată pentru tors, în vâltorile cu apă curată de munte.

În aceste timpuri, lâna se cerea pe piaţă la cumpărare, nu ca în zilele noastre, când datorită modernismului lâna nu o mai cumpăra statul lasând-o pradă moliiilor!

Acum producătorii, o vindeau fie la Bistriţa, fie mai departe în Beclean pe Someş , Dej, Cluj sau şi mai departe.

Drumeţii, obosiţi de mersul pe jos până aici se întindeau la odihnă pe pieptare întinse pe iarbă printre desagii burduşiţi cu produse răspândite peste tot pe iarbă.

Şi drumeţii aveau multe de povestit până la sosirea trenului personal.

În haltă, mare mi-a fost bucuria să mă reîntâlnesc cu doi cunoscuţi absolvenţi a şapte clase de la şcoala elemnetară din Sebiş, sat de munte de sunb poalele vârfului de munte „Poaiana Tomii” din masivul Călimani,

Sebeşenii cei doi, urmau aceiaşi cale ca şi mine la Pedagigica din Năsăud. Îi cunoasteam bine de acum doi sau trei ani. Ne-am îmbrăţişat frăţeşte, bucurându-ne de revedere, toţi trei. Profesorii şi elevii sebişeni îmi erau binecunoscuţi, întrucât la Şieuţ, fiind Centrul de Comună se organizau periodic diverse consursuri sau alte diferite întreceri şcolare.

Atât elevii sebeşeni cât şi profesorii lor, erau foarte bine pregătiţi profesional fiind concurenţi de temut în întrecerile noastre şcolare. Prietenii mei sebişeni erau:

Dumitru Simionca – cel mai înalt şi Ionică Olteanu, cel puţin mai scund bun elev în special la Limba Rusă, singura limbă străină şi obligatorie care s eînvăţa atunci în şcoli. Celelalte limbi, de circulaţie internaţională erau pur şi simplu, interzise în şcoli.

Erau considerate limbi imperialiste cu acre tovarăşii sovietici nu se agreau.

Eu , învăţam Rusă, numai din obligaţie, având oroare de tovărăşia tovarăşilor sovietici, cărora bieţii mei părinţi erau obligaţi să le plătească mulţi ani, pagube de război, parcă ei erau vinovaţi de dezlănţuirea lui.

Dar, acum, aveam cu totul, o altă preocupare. Eram dornici să ne împărtăşim cunoştinţele şi să ne consolidăm prietenia noastră. Ne şi visam colegi de pedagogică!

Ionică Olteanu, clipea numai din ochi care îi prevesteau o miopie precoce.

De la Sebiş, unde era o adevărată pepinieră de absolveţi ai şcolii elementare de şapte clase s-au ridicat, un mare număr de cadre cu înaltă pregătire profesională pentru viaţa şi prestigiul României.

Dar despre ei, rămâne să mai vorbim într-un capitol viitor.