„Am vrut să opresc timpul”

     Curajoasă îndrăzneală a celei care semnează cartea cu acest titlu (Ed Charmides, 2023), învățătoarea bistrițeancă Mariana Prigon Sbârciu.  În momentul în care vezi îndată clepsidra de sub el, de pe coperta I, inevitabil se iscă întrebarea: Ce sugestie stârnește această asociere?  Nisipul timpului aici e oprit, nu curge. E semnul eternității sau al extincției ?

     Oricum, acest titlu de carte conturează personalitatea autoarei și este, deopotrivă, confirmată de cei care o cunosc; iar aceștia nu sunt puțini, începând cu palierul neamurilor și continuând cu sutele de colegi de profesie, de prieteni.

     Citind sau răsfoind acest generos volum (465 de pagini !), am fost stârnit să meditez pe seama posterității. Căci asta cred că a fost motivația majoră a alcătuirii tomului: Cum, prin ce rămân eu urmașilor ? Prin ce îmi asigur eu (întâi de toate !) aduceri aminte ?

     După plecarea (pe orizontală) din lumea vie, rămânem, diafan, în amintirea celor care ne-au cunoscut și, deopotrivă, în albume de fotografii. Dar e o posteritate efemeră, ea se rarefiază, inevitabil, până la a nu mai fi. Ei bine, Mariana Prigon Sbârciu crede că și-a asigurat o posteritate consistentă prin CUVÂNTUL TIPĂRIT și prin imaginile de pe hârtia foto.

     Cred că acest imbold a stat și la temelia primei sale cărți - „Dăscălița”, apărută în 2000. Volumul este o concretizare, prin date, fapte, opinii a ceea ce a prețuit în această postură: pasiune, dăruire, voință, perseverență. Scriam atunci (în cotidianul „Răsunetul”): „Prin propriul său destin, ajunge - datorită acestei cărți - o personalitate reprezentativă nu numai pentru categoria „învățător”, ci pentru toți cei care avem satisfacția de a ne considera dascăli.”

     Capitolul II al prezentei fapte editoriale - „Pledoarie pentru misiunea apostolică de dascăl” - confirmă ceea ce autoarea previne în preambul: „...se vor găsi în paginile cărții chipuri de dascăli pe care i-am întâlnit și care merită să fie modele pentru cei de azi. La cei care au îmbrățișat ideea mea și m-au încurajat le-am cerut să-și mărturisească împlinirile și satisfacțiile din profesie în scris și m-am bucurat că au răspuns prezent.” Este capitolul cel mai generos, nu ca întindere (aproape 200 de pagini), ci prin evocarea cadrelor didactice pe care le-a cunoscut, fie în postură de școlăriță, fie de colegă: metodiști, directori, inspectori, oameni din organisme culturale ale județului Bistrița-Năsăud. Ție, cititor, îți face plăcere să constați: E aici un drag profesional impresionant.

     Sunt relevante, de asemenea, componentele credinței creștine, care-i luminează viața, intimă și profesională. Nu întâmplător Prefața cărții e semnată de preotul protopop Simion Creța, care o încheie cu următoarea „creștinească și sinceră urare:

     „Doamnei Mariana Prigon, autoarea cărții, apropiindu-se de vârsta octogenară, îi doresc belșug de sănătate, daruri și binecuvântări sporite de la Bunul Dumnezeu, pentru a trăi în aceeași armonie cu numeroasa sa familie și sincerii binevoitori de tot binele.”

     Încât, e firesc să găsești în titlul capitolului II sintagma „misiunea apostolică”. Iar apoi, titlul categoric al capitolului III: „Nimic fără Dumnezeu. Biserica și puterea rugăciunii.” Sau opinia fermă :„Dumnezeu este Calea, Adevărul și Viața. Fiecare avem o cruce de dus pe pământ”. Acest sector al volumului m-a ținut într-o stare de mirare admirativă - aceasta mai cu seamă în segmentul intitulat: „Contribuția Bisericii în vremuri de restriște”.

     Amândoi am fost colegi „în vremuri de răstriște” la Inspectoratul Școlar al județului Bistrița-Năsăud. Toți trebuia să ne conformăm, în faptele noastre de control și îndrumare, potrivit principiilor, dogmei socio-politice a timpului ceaușist. Inevitabil, ne comportam cu precauție, ne supravegheam opiniile, concluziile, datorate atmosferei și rezultatelor din școli. Nu ne îndoiam că între noi va fi fost vreun pârâtor la „Securitate”, încât ținuta noastră față de tot ceea ce „învățătura” dictaturii pretindea ne îndemna la autocenzură, la confesiuni reținute, atente. Or, trebuia să mimăm intransigență, indiferență față de postura creștină a semenilor noștri, față de biserică. Ei bine, n-aș fi crezut atunci că Mariana Prigon își ocrotește cu atâta pricepere crezul său creștin, așa cum se dezvăluie acum în cartea aceasta, în care cititorul este convins de multă vreme (în timpul lecturii) că, așa cum afirmă la începutul capitolului final - „Cartea mea de vizită” - „cei doi arbori” au vieții sale sunt FAMILIA și ȘCOALA.

     Așadar, de ce Mariana Prigon Sbârciu îndrăznește să oprească timpul (al său, desigur)? Pentru că, își dorește „în continuare bucurii și satisfacții în acest val numit „Viață”.

                                                                                Cornel Cotuțiu