Ion Radu Zăgreanu: La Liturghia durerii de la Nicula

 Motto: ,,la izvorul milelor și al mângâierilor de la Nicula;”

                                                                            (Episcopul Iuliu Hossu)

 

În fiecare an, în ziua de 14 august,

începând cu 1949,

pelerini invizibili

urcă spre Mănăstirea Nicula.

Pleacă de la Gherla,

fostul sediu al viitoarei Eparhiei Greco-Catolice de Cluj-Gherla.

În fruntea lor, Vlădica Iuliu Hossu,

cu Biblia de la Blaj, în mâinile sale,

sigilate de îmbrățișarea cătușelor,

în spate cu gratiile celulei de la Sighet,

unde a fost ținut sub obroc,

pe umeri cu niște aripi

care-l țin legat de cer,

deschide cu lacrimi și cu sânge

drumul spre Mănăstirea Nicula,

cu pași sfielnici, de parcă ar intra într-un altar.

Cei peste cincizeci de mii de credincioși,

prezenți la ultimul pelerinaj, al fiilor Blajului (1948),

îl urmează îndeaproape.

Vlădica Iuliu taie ,,diametral” colbul drumului,

șerpuind rebrenian,

ridică Biblia pentru toți cei care îl salută

făcându-și cruce.

Intrarea în sat

se face prin ,,tunelul olfactiv”,

emanat de buchetele de busuioc așezate

lângă găleata cu apă și ulcica,

gata a astâmpăra setea pelerinilor osteniți.

Vlădica Iuliu calcă pe urmele sale

pe care le-a lăsat, de atâtea ori,

de când vine la

,,sufleteasca îmbrățișare

cu zecile de mii”,

a credincioșilor săi.

Sufletele pelerinilor

culeg, ca albinele,

,,Setea de Mângâiere”,

a Măicuței Preasfinte.

,,-Sunt aici prezent și anul acesta

și până la sfârșitul veacurilor,

la izvorul milelor și al mângâierilor de la Nicula;”,

le spune  Vlădica Iuliu.

Pelerinii înoată în râul vieții veșnice,

al cântecelor mariane,

prelinse peste dealurile

pe care se odihnesc, păduri bătrâne,

lanuri de porumb, pomi fructiferi, turme de oi.

În poarta Mănăstirii, ultimul stareț greco-catolic,

Leon Manu, fugit din închisoarea din Gherla,

îi întâmpină pe pelerini.

Vlădica Iuliu întărește cu o lacrimă de sânge

zidurile ,,întristate” ale vechii Biserici Greco-Catolice,

în pântecele căreia sălășluiește icoana

făcătoare de minuni, a Maicii Domnului,

proptește cu mila privirii sale,

vechile chilii ale călugărilor greco-catolici,

lăsate intenționat pradă dinților vremii,

spre prăbușire.

,,-Cu secera și cu ciocanul,

ne-au cotropit frații noștri Mănăstirea,

ne-au aspirat pelerinajele.

În curând, răsuflarea de mastodont,

a noii Biserici, clădită de Ei,

o va spulbera pe a noastră,

într-o noapte a diavolului.

Mă învăluie un gând.

Probabil că și Dânșii vor să se adape,

la izvoarele Romei, fiindcă doi Papi

(Papa Clement al XIII-le-1767 și

Papa Piua al XI-lea-1928),

au declarat Mănăstirea Nicula,

ca loc al indulgențelor plenare”,

a adăugat Vlădica Iuliu,

pregătit de Liturghia durerii.

Copacii bătrâni de pe dealuri,

îi recunosc glasul,

mai păstrează  în trunchiurile lor,

hrisovul lui testamentar:

,,Credința noastră

este viața noastră.”

În după-amiaza zilei de 15 august,

pelerinii invizibili,

se reîntorc pe la casele lor.

Vlădica Iuliu deschide catalogul ,,Tăriei în credință”

și-i trece absenți, pe urmașii săi de azi,

trimite aburii roditori ai ultimei lui dorințe

și peste cei care s-au zăvorât după zidurile Clujului,

în cămara gerunziului ,,tremurând”:

,,Lupta mea s-a sfârșit!

Lupta voastră continuă!

Duceți-o până la sfârșit!”.

Apoi Vlădica Iuliu

închide cartea istoriei

și se retrage în sufletele și în visele celor

care mai păstrează în ei, dorul de Nicula.

,,-De ce n-am crede...?”.

 

                     Ion Radu Zăgreanu