Pr. Vasile Beni: An de an îl conducem în chip spiritual pe Mântuitorul cel răstignit, spre mormânt! An de an îl prohodim prin cântări şi rugăciuni

An de an îl conducem în chip spiritual pe Mântuitorul cel răstignit, spre mormânt. Spre mormântul Învierii, al mântuirii noastre. An de an îl prohodim prin cântări şi rugăciuni, arătându-ne recunoştinţa faţă de sacrificiul Domnului. Recunoscând ca pentru păcatele noastre El a murit pe Cruce, luând asupra Sa păcatele tuturor. Murind pentru noi şi în locul nostru. Cel fără de păcat S-a jertfit pe Sine ca un miel nevinovat şi prin moartea Lui noi toţi am murit, la fel cum prin Învierea Lui, noi toţi vom învia.

        Biserica numeşte Patimile Domnului: sfinte – pentru că Cel ce le-a răbdat este Sfântul Sfinţilor, sfinţenia însăşi; mântuitoare – pentru că ele sunt preţul cu care Domnul a răscumpărat neamul omenesc din robia păcatului; înfricoşătoare – pentru că nu poate fi ceva mai înfricoşător decât ocara pe care Făcătorul a răbdat-o de la făptura Sa.

      Să ne oprim în cele ce urmează la semnificaţia cuvintelor rostite de Iisus de pe Crucea Golgotei:

1. ,,Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac" (Luca 23, 24) sunt primele cuvinte, în ordine cronologică după Sfintele Evanghelii, rostite de Iisus, în timp ce era lovit cu brutalitate, după ce fusese judecat şi osândit la răstignire. Ele sunt de fapt o rugăciune de iertare a răstignitorilor Săi, adresată Tatălui, care îi cuprinde pe toţi vrăjmaşii Lui, din toate locurile şi din toate timpurile.  

2. ,,Femeie, iată fiul tău". Apoi a zis lui Ioan: „Iată, mama ta! Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine" (Ioan 19,26-27), sunt cuvintele pe care Mântuitorul le-a adresat lui Ioan, Apostolul său iubit, în timp ce se afla pironit pe Cruce. Ele înseamnă că Iisus era unicul fiu al Mariei şi că aceasta, după moartea Lui, nu mai avea pe nimeni care să o ocrotească. În plan duhovnicesc, aceste cuvinte o desemnează pe Maria „Eva cea nouă", Maica tuturor credincioşilor.

3. ,,Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai"(Luca 23, 39-43). Aceste vorbe au fost rostite de Domnul când unul dintre tâlharii răstigniţi odată cu El Îl hulea, în timp ce celălalt îl certa zicând: ,,Nu te temi tu de Dumnezeu, ce eşti în aceeaşi osândă cu El?"

4. ,,Eli, Eli, lama sabahtani, care se tălmăceşte: Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit" (Matei 27, 46). Prin aceste cuvinte, Fiul lui Dumnezeu vine înaintea Tatălui Său ca ,,Fiu al Omului". Suferinţa firii umane a lui Hristos este resimţită în Ipostasul Său. Îşi are, deci, echivalentul în unitatea treimică a lui Dumnezeu. Strigătul care se aude pe Cruce vrea să spună că Duhul nu-L mai uneşte pe Fiul cu Tatăl. ,,Dătătorul de viaţă" îl părăseşte pe Fiu, aşa cum şi Tatăl L-a părăsit. Duhul Sfânt devine suferinţa de neocolit întru care Cei Trei se unesc. Tatăl se lipseşte de Fiul şi Acesta trece, ca într-o clipă de eternitate, prin nemărginirea dumnezeiască a singurătăţii. Duhul Sfânt, dragostea reciprocă a Tatălui şi Fiului, se oferă ca jertfă, îşi însuşeşte într-un mod specific Crucea, pentru a ,,deveni puterea de nebiruit a Crucii".

5. ,,Mi-e sete", rosteşte Mântuitorul pe Cruce. Ele definesc pe de o parte împlinirea proorocirilor Vechiului Testament despre patimile Cuvântului întrupat, iar pe de altă parte, ipostaza Mântuitorului de Fiu al Omului. 

 6. ,,Săvârşitu-s-a", zice Iisus, după ce a fost adăpat cu oţet (Ioan 19,30). Acum, Hristos a terminat toată lucrarea Lui. Fiul lui Dumnezeu şi-a arătat, prin moartea Sa pe Crucea de pe Golgota, marea iubire faţă de oameni, voind prin această ascultare a dezrobi pe pământeni de povara păcatelor şi să instituie dreptatea.

7. ,,Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu". Şi aceasta zicând, "Şi-a dat duhul" (Luca 23, 46). Fiul Îşi încredinţează sufletul său de om în mâinile Tatălui, fiindcă, prin Duhul Lui de Dumnezeu, El întotdeauna a fost una cu Tatăl.

Cuie, funii, scări Şi-ntr-una/ Tot mai greu ciocanul pică.

Şi-ntre două cruci pe culme,/ Altă Cruce se ridică. 

Bucuroşi erau cu toţii,/ Că şi-au împlinit plăcerea.                       

umai vântul şoptea parcă,/ Se apropie...... Învierea!