Libertatea zborului verde

Muntele va fi, întotdeauna, preferatul meu, dacă ar fi să aleg zborul lui verde, în tot ce înseamnă el, frumuseţe şi diversitate a vieţii Mai mult decât asta, muntele a însemnat, pentru mine, libertatea solitudinii, cascada, uneori ameţitoare, a gândurilor, scăpate de sub control, a senzaţiei zborului, eliberat de lut. Toate aceste trăiri au prins contur clar spre maturitate, când mă uitam mai puţin prin ce băltoace sau bălării călcam, pe cărările întortocheate, ascultându-mi gândurile, sau pe frunzele uscate, ce-mi acompaniau paşii umbroşi. Duceam cu mine nostalgia casei noastre, dintr-un cartier periferic al Clujului, dar, mai ales, a casei bunicilor, învăluită în verdeaţă şi arome amestecate, în funcţie de anotimp. Le pierdusem, în adolescenţă, pe amândouă, forţaţi de vremuri, nevoiţi să ne mutăm între pereţii mai încăpători, dar mai uniformizanţi, ai unui apartament de bloc. Am dus cu mine, vrândnevrând, pe cărările cu miros de cetină şi cimbrişor sălbatic, podul casei, cu aroma scândurilor de brad, loc în care mă ascunndeam să citesc sau să mă joc cu păpuşi, reale sau închipuite. Pe vremea aceea, aveam foarte rar ocazia să fac drumeţii măcar prin Apusenii din apropiere, şi asta doar dacă învăţătoarea ne ducea în excursii de-o zi, până la Valea Drăganului sau Beliş. Bunici la ţară nu aveam, aşa că primele vacanţe au fost la mare. Fascinante erau, pentru mine, călătoriile cu trenul, până la Eforie Sud, staţiunea muncitorimii şi a biletelor de la sindicate. Nu conta că, în anii ’60, băncile din compartimente erau de lemn, că, dacă deschideai geamul, îţi intra în ochi funingine de la locomotiva cu aburi. Aventura începea când părinţii coborau valizele şi ne încropeau nouă, copiilor, sus, un culcuş, în plasele, uşor oblice, pentru bagaje, făcute din împletituri de sfori, peste care se puneau multe haine, să ne apere de vânătăi. Noi dormeam, legănaţi, până la Bucureşti, unde se făcea o oprire de vreu sfert de oră. Atunci puteau şi părinţii să-şi îndrepte picioarele înţepenite pe valize, după o noapte grea. De acolo, începeau fascinantele şi uşor neliniştitoarele nemărginiri ale Bărăganului. De la Cernavodă, cu uriaşii dorobanţi, care străjuiau podul lui Saligny şi pe care, desigur, îi salutam, de fiecare dată, ştiind că nu mai e mult până la mare. În afară de îngheţata (profiterol) şi piersicile care se vindeau, invariabil pe plajă, marea nu mi-a plăcut, nu mi-a dat fiori romantici sau tresăriri filosofice, ba chiar m-a neliniştit, de la primul val, spre care am alergat, la început, cu entuziasm, dar mi s-a părut că mă atacă neprietenos, chiar ameninţător. Nu ştiam să înot, deci aveam o spaimă în plus, amplificată de lacul Tehirghiol, unde făceam, zilnic, tratament cu nămolul binefăcător, dar cu miasme greu de suportat şi cu miliardele de viermişori din apă. Faptul că lacul era foarte sărat şi mă ţinea la suprafaţă nu mi-a dat curajul de a înota, fiindcă, de la prima încercare, am luat vreo două înghiţituri zdravene, sărăcind lacul de sumedenie de viermişori scârboşi. Toate aceste frânturi de memorie s-au sedimentat, în timp, făcându-mi destul de uşoară aplecarea spre munte. Dacă mă gândesc bine, nici firea mea (sau zodia?) nu excela în răbdare, aşa că statul la plajă mi se părea o pierdere de timp. Acasă ori în lume, am regăsit liniştea din copilărie, pe care mi-a dat-o muntele. Nu am făcut escalade, nu schiez, nu m-am aventurat. Sunt genul de om care iubeşte muntele primitor, ocrotitor, care îmi solicită pasul cu măsură, deşi, pe când băieţii noştri erau destul de mici, am mers, cam inconştienţi, pe culmea Bucegilor, din Sinaia până la Babele, unde vremea s-a înrăutăţit brusc şi temperatura a scăzut foarte tare. Ştiam că, de multe ori, muntele e capricios, ca un copil răsfăţat, care face numai ce vrea el. Am înţeles asta, de curând, pe culmile muntelui Tianmen din China. Dimineaţa, ne-a primit înnegurat, posomorât, ascuns în falduri de ceaţă, spre dezamăgirea noastră, care veniserăm de la mii de km depărtare, să vedem minunea coloanelor ciudate, pe care natura le dăltuise în mii de ani. Muntele se juca, trăgând câte un fald al draperiei de ceaţă, lăsând vederii noastre câte un colţ de stâncă sau un vârf împădurit. Într-un târziu, ne-a fost răsplătită răbdarea şi ni s-a permis să admirăm muntele în toată splendoarea lui, scăldat în lumina solemnă a soarelui. Acolo, pe cărările înguste, săpate în stâncă, unde cele câteva “poduri” din sticlă (un fel de terase înfipte în piatră) legau, sub picioarele noastre temătoare, înaltul piscurilor cu ameţitoarele hăuri ale prăpăstiilor, am retrăit nevoia unei plecăciuni, aproape ca în munţii mei de acasă.