Părintele Vasile Beni: Cât de nefericiți sunt părinții care au copilul bolnav, pentru că împletesc dragostea cu durerea

Dragii și bunii noștri credincioși!

      În această duminică binecuvântată, Biserica ni-l pune înainte pe Sfântul Ioan Scărarul — cel care ne-a învățat că drumul spre Dumnezeu este o urcare, treaptă cu treaptă, prin rugăciune, credință și răbdare.

      Evanghelia de astăzi ne vorbește despre un tată disperat, cu un copil chinuit, pentru care nimeni nu mai avea soluție. Ucenicii nu reușesc, oamenii privesc neputincioși, totul pare pierdut. Și totuși, în mijlocul acestui „imposibil”, se aude un strigăt care sfâșie cerul: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!” Aceasta este rugăciunea care schimbă totul.

      Știm că a fi părinte înseamnă să iubești din tot sufletul. Dar când copilul tău suferă această dragoste se amestecă cu durerea.
Fiecare suspin, fiecare lacrimă a lui, devine o rană în sufletul tău. Este durerea care nu se măsoară în cuvinte, ci în lacrimi tăcute și nopți nedormite. Părinții care au copii bolnavi trăiesc într-un paradox:
– iubesc mai mult ca niciodată,
– și totuși suferința îi sfâșie.

     Ei se roagă și cer ajutor, dar se simt neputincioși. Fiecare suspin al copilului este o rană în sufletul lor. Și totuși, această durere îi face să iubească mai profund, mai răbdător, mai smerit.

    Așa cum spune Evanghelia, tatăl care vine la Mântuitorul cu copilul lunatic strigă: „De poți ceva, ajută-ne!” Iar Hristos îi răspunde: „Toate sunt cu putință celui ce crede.” Dar tatăl, în sinceritatea și durerea lui, adaugă: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!”

Părintele care își vede copilul bolnav învață lecții pe care nimeni altcineva nu le poate învăța:

• Răbdarea, când ore întregi, zile întregi, se roagă fără niciun semn.
• Credința, atunci când chiar și atunci când neputința pare copleșitoare, continuă să creadă că Dumnezeu poate să facă minuni.
• Smerenia, când recunoaște că fără ajutorul lui Dumnezeu nu poate nimic.

Este durerea care nu se uită, dar care poate fi transformată în rugăciune și credință puternică.

Se spune despre un tată că avea un copil grav bolnav. Medicii spuneau că nu mai este speranță. Și totuși, tatăl venea în fiecare zi la biserică. Stătea în genunchi, cu lacrimi în ochi și spunea doar atât: „Doamne… dacă nu-l vindeci, eu tot cred în Tine…” Anii treceau, dar el nu a renunțat. Într-o noapte, obosit, a adormit lângă patul copilului. Și a simțit un răspuns în inimă: „Dacă îl vei pierde… vei mai crede în Mine?” Și tatăl a răspuns: „Doamne… mă va durea… dar tot voi crede…” A doua zi, copilul a început să-și revină și încet, încet sa făcut sănătos.  Aceasta este credința care învinge durerea: să nu pleci de lângă Dumnezeu, chiar și atunci când doare mai mult decât poți spune.

    Părinții care plâng pentru copii lor ne învață că:

• Dragostea adevărată cere sacrificiu.
• Durerea nu distruge credința, ci o poate întări.
• Dumnezeu nu ignoră nici o lacrimă.
• Poate și în viața noastră există „imposibiluri”:
  – o boală care nu trece.
  – un copil departe de Dumnezeu.
  – o durere care nu se vindecă.
  – o rugăciune care pare fără răspuns.

Dar astăzi Hristos ne spune limpede: „Acest neam de demoni nu iese decât cu rugăciune și post.”Adică: nu renunța, nu te opri, nu tăcea înaintea lui Dumnezeu.

Chiar dacă nu mai ai cuvinte, roagă-te cu lacrimi.
Chiar dacă nu mai ai putere, roagă-te cu suspin.
Chiar dacă nu mai ai credință, spune ca acel tată:
„Doamne, ajută necredinței mele!”

Pentru că, uneori, cea mai puternică rugăciune nu este cea frumoasă, ci cea care vine dintr-o inimă frântă. Să nu abandonăm rugăciunea, chiar dacă pare că nu se întâmplă nimic. Pentru că în tăcerea lui Dumnezeu se pregătește minunea.

Pr. Vasile Beni