Să iubim şi să iertăm

Numai prin Duhul stăpânitor asupra patimilor omul devine liber pentru simţuri şi acte de iubire spirituală şi pentru bucuria superioară şi adevărată produsă de aceasta. Doar iubirea, produs al eliberării de sub legile automatismului pătimaş produce căldura continuă fără spasme, liniştită, în suflet. Numai iubirea în libertate ridică pe om la starea lui de persoană, mereu vie şi mereu nouă, deasupra obiectelor rigide, incapabile de mişcări libere sau mişcate fără voia lor. Doar iubirea ne face înţeleasă taina întrupării Celui nesfârşit în cel mărginit, iubirea desfiinţează mărginirea şi-L face pe Cel nemărginit să se simtă bine în cel care, deşi prin fiinţă este mărginit, prin iubire poate cuprinde pe Cel nemărginit. Iubirea este nesfârşită pentru că este actualizarea indefinitului a două persoane în relaţia dintre ele, în iubire se activează indefinitul persoanelor care sunt prin fiinţa lor legate şi orientate una spre alta. Omul este făcut pentru iubire şi pentru comuniune sau pentru asemănare în iubire iar această comuniune în iubire dă omului o frumuseţe deosebită.
Iertarea reală a păcatului este o faptă pe care doar Dumnezeu o poate face. Omul poate să ierte şi el, înseamnă că Dumnezeu lucrează prin omul care iartă, El ne ia pe noi de exemplu când iertăm şi ne iartă pe noi odată ce şi noi am iertat la rândul nostru. Când un om iartă, el iese din planul rigid al dreptăţii intrând în planul libertăţii. Iertarea noastră nu este deplină dacă am ierta pentru că suntem obligaţi să iertăm, trebuie să iertăm din smerenie şi iubire şi abia atunci iertarea noastră este deplină. Acesta este planul unei dreptăţi superioare, bine plăcută lui Dumnezeu. Prin iertare intrăm în planul libertăţii adevărate, izvorul adevăratei puteri care eliberează, Dumnezeu făcându-ne părtaşi la libertatea Sa. Prin iubire sufletul se linişteşte, se înnoieşte şi intră în comuniune cu Divinitatea care este iubire. Iertarea este mai puternică când cel care iartă nu aşteaptă răspuns. Iubirea este iertare, să iertăm din iubire, iar această iubire este cedare de sine. Cel mai mare chin al omului vine atunci când omul acesta nu poate ierta. Ura nu energizează, ea totdeauna distruge. Iisus Hristos ne-a iertat pe toţi prin marea Sa Jertfă. A făcut-o din iubire pentru noi, iar mulţi dintre noi, după un asemenea exemplu, atunci când totuşi mai iertăm, parcă negociem această iertare.
Trebuie să ne rugăm unul pentru altul, să iubim şi să iertăm. Rugăciunea îl eliberează pe om, asigură libertatea faţă de mecanismele complexe ale lumii exterioare care compun ansamblul legilor naturii, aceste mecanisme fiind doar contingente şi derivând din intervenţia liberă a Persoanei supreme care le-a creat. Rugăciunea ne ajută să scăpăm de patimi şi ea presupune o eliberare de patimi. Dacă nu recunoaşte nimic deasupra libertăţii sale, omul rămâne sclavul unei alte patimi a orgoliului său, rămânând închis în domeniul naturii oarbe şi se descompune prin moarte, de aceea rugăciunea este şi o ridicare a omului deasupra lui însuşi. În rugăciune omul şi-a câştigat libertatea faţă de natură, pentru că se află în relaţie directă cu Dumnezeu, Persoana absolută, care este deasupra naturii şi a oricărei patimi. Singură convorbirea plină de iubire cu o altă persoană ne dă libertatea în raport cu natura exterioară şi cu noi înşine, dar singur Dumnezeu poate să ne dea şi să ne inspire o asemenea iubire faţă de orice altă persoană.
Iubirea este o forţă, nu este un rezultat, este o cauză şi până la urmă nu se iubesc cu adevărat decât cei care nu se cunosc încă. Privind cerul înstelat, care l-a fascinat atâta pe Im. Kant, mă gândesc că, dragostea pentru o singură femeie, oricât ar părea ea de netoată, este mai grea şi mai fascinantă decât toate aceste stele ale cerului, luate împreună.