Printre fermierii pentru care pasiunea pentru legumicultură este sinonimă cu hărnicia și respectul față de pământ

            Pe DJ 172 între Cociu și Mocod se circulă ca-n palmă. Mașina parcă toarce, îmi spune un șofer care face zilnic acest traseu. Aceasta, datorită faptului că drumul a fost modernizat din temelii, șanțuri dalate, indicatoare rutiere la vedere, marcaje corespunzătoare. Așadar, o vizită cu mașina pe această șosea de la Cociu prin Mogoșeni, Florești, Nimigea de Jos și Mocod ai ocazia să întâlnești case, adevărate vile și un peisaj răcoritor și autentic.

            Cum treci podul peste apa Șieului intri în satul Cociu, despre care într-un document se precizează că locuitorii sunt harnici agricultori. Și această caracterizare este valabilă și astăzi. Satul este parcă desprins dintr-un album occidental. Construcții, adevărate bijuterii arhitectonice, cu un confort sporit, anexe după reviste de specialitate, mașini de toate mărcile. Odinioară, era numit satul ceferiștilor, apoi al preoților, în ultimii ani satul polițiștilor și juristilor. Așa și este, după numărul de intelectuali ce fac parte din aceste categorii profesionale. Dar totuși, Cociu rămâne satul legumicultorilor, iar mulți dintre pensionarii cu studii superioare cultivă legume. Fiind în sat, am întalnit-o, dintre sutele de harnice legumicultoare, pe o mai veche cunoștiință, doamna Raveca. Deși anii s-au adunat în palme, legumele îi înnobilează gospodăria. Ajutată de copii, oferă și acum legume, fiind specialistă în ardei gras, kapia și gogoșari. Mă opresc și la biserică. E o zi de lucru. În curtea sfântului lăcaș, preot paroh Marin-Menuț Lărgean se află un monument din care rețin că au căzut pentru patrie 33 de săteni în cele două conflagrații mondiale, de asemenea sunt trecute numele a 34 veterani de război, precum și numele Dr. Vlașin Alexandrina, împușcată în stradă, în decembrie 1989 în București.

            Ajung cu Loganul, care toarce, în satul Mogoșeni. Opresc în centru la magazinul doamnei Maria. Și ascult povestea narciselor și legenda lui Mogoș, cel plecat în căutarea frumoasei Narcise. E o tradiție aici, ținând seama de bogăția acestor flori, ca primăvara, în luna mai, să-i fie dedicată o sărbătoare, dar tradiția începe să apună. Este și o stradă ce se cheamă a Narciselor, există o poiană de vreo 7 ha, arie protejată, dar vorba unui localnic, acum nu se mai face sărbătoarea. Bătrânii așezării, precum Pompei Rebreanu, de 94 de ani, ori Poienar Paraschiva, de 96 de ani, își amintesc de frumoasa poiană, care e de dorit să înflorească din nou. Oamenii din sat și ei legumicultori pricepuți vorbesc nu atât despre gospodarii pământului, ci și despre fiii satului: prof. I. Petraș, scriitorul și profesorul I. Poienar, ing. I. Ungur, fost primar al Dejului, col. Matei Purcea, ing. Vasile Poienar și mulți alții.

            La Florești, mă opresc mai întâi în fața bustului scriitorului Vasile Rebreanu. Bust amplasat în urmă cu mai mulți ani. Aici, la Florești se spune că a fi legumicultor e o stare de a fi și de a trăi. Legumicultura s-a născut munciind, floreștenii având un teren bogat în substanțe nutritive, deosebit de roditor. Este satul vărzarilor, în primul rând. Soții Ilieșiu continuă tradiția. L-am întâlnit și pe Sever Pop, un specialist recunoscut în cultura verzei, oferind primăvara răsaduri celor doritori. ”Cultiv cu legume în jur de 20 de arii. Varză, vinete, ardei, castraveți. Tot ce trebuie într-o gospodărie. Cu mâinile mele fac totul. Nu mă plâng, îmi place să muncesc. Sunt tare bucuros când mulți cumpărători vin la mine și-mi mulțumesc pentru calitatea legumelor oferite. Nu fac tratamente excesiv. Sunt mai degrabă ecologice, cum se spune, sunt sănătoase și cu gust.” Satul Florești îmbătrânește. Vreo 50 de case sunt pustii. Memoria așezării nu-l uită pe unul dintre conducătorii Răscoalei de la Bobâlna, din 1437, Mihai Românul, ori pe cei 72 de eroi căzuți în cele două războaie mondiale.

            Ajungem la Nimigea de Jos și admir un centru civic cu mult gust, cu îmbinări de stiluri arhitecturale, cu clădiri vechi și noi. La Nimigea stau de vorbă cu o apicultoare. Nu dorește să-i apară numele în ziar. Îmi spune că are zeci de familii de albine. Anul acesta n-a fost prea bun. Nici la salcâm și nici după aceea. Căldura excesivă n-a fost pe placul albinelor, îmi spune aceasta.

            Trecem podul peste Someș (cu viteză redusă, sunt câteva mici hopuri) și ajungem în Mocod, un sat ce a dat de-a lungul anilor personalități de seamă, oameni care au învățat aici, în școala ce acum e pustie. Dacă arunci o privire, peste tot zărești solarii. Legumicultorii au declanșat o adevărată competiție colegială. La loc de frunte este familia lui Sălăgean, Silvia și Alexandru care, așa cum scriam într-un alt reportaj, au lăsat orașul, având servicii bine plătite și au venit la Mocod să trăiască mai frumos și mai sănătos, în împărăția legumelor. Acum, produsele doamnei Silvia se vând ca pâinea caldă, în Bistrița, în piața Decebal. E vorba de roșii, ardei, castraveți, ceapă, legume cultivate în solarii și în câmp. O întâlnesc aici și pe Florentina Habic. A fost inspector de personal la o firmă din oraș. Acasă este mereu în grădina de legume ”N-aș fi obligată să muncesc, dar asta-i marea mea pasiune. Să văd cum cresc legumele, spre a-i mulțumi pe beneficiari.” Admir cultura de castraveți. Unul și unul, sunt parcă desenați. ”La 2 zile îi culeg pentru a fi buni pentru pus la borcane. De roșii ce să vă mai spun. Am secretele mele. Sunt roșii de pe vremuri, gustoase, sănătoase și sățioase.

            Cociu, Mogoșeni, Florești, Nimigea de Jos și Mocod sunt 5 sate, adevărate bijuterii cu gospodari, câți au mai rămas, ce știu că agricultura este mama tuturor lucrurilor și unde pasiunea pentru legume este sinonimă cu hărnicia și respectul față de pământ.

T. Săsărman