Crăciunul ne aduce Binele, Iubirea, Iertarea

În binele ce-l facem este totdeauna şi ajutorul lui Dumnezeu. Numai tendinţa spre bine dă existenţei noastre un sens. Categoria binelui domină în mod absolut fiinţa creată conştientă, ceea ce dovedeşte că binele este legat prin fire de existenţă. Nu în forţele desfăşurate conform unor legi se arată puterea, ci în măsura arătării personale şi libere a bunătăţii. Pentru că binele este cel mai greu de făcut.

        Numai iubirea, produs al eliberării de sub legile automatismului pătimaş, produce căldura continuă, fără spasme, linişită, în suflet. Doar iubirea în libertate ridică pe om la starea lui de persoană, mereu vie şi mereu nouă, deasupra obiectelor rigide, incapabile de mişcări libere sau mişcate fără voia lor. Prin iubire omul arată că este ridicat la simţirea ori înţelegerea lui Dumnezeu. Numai iubirea ne face înţeleasă taina Întrupării Celui nesfârşit. Iubirea este nesfârşită pentru că este actualizarea indefinitului a două persoane în relaţia dintre ele.

        Iertarea reală a păcatului este o faptă pe care doar Dumnezeu o poate face. Omul poate să ierte şi el, înseamnă că Dumnezeu lucrează prin omul care iartă, El ne ia pe noi de exemplu când iertăm şi ne iartă pe noi odată ce şi noi am iertat la rândul nostru. Când un om iartă, el iese din planul rigid al dreptăţii, intrând în planul libertăţii. Iertarea noastră nu este deplină dacă am ierta pentru că suntem obligaţi să iertăm, trebuie să iertăm din smerenie şi iubire şi atunci iertarea noastră este deplină. Prin iertare intrăm în planul libertăţii adevărate, izvorul adevăratei puteri care eliberează, Dumnezeu făcându-ne părtaşi la libertatea Sa. Prin iertare sufletul se linişteşte, se înnoieşte şi intră în comuniune cu Divinitatea care este iubire. Iertarea este mai puternică când cel care iartă nu aşteaptă răspuns. Iubirea este iertare, să iertăm din iubire, iar această iubire este cedare, cedare de sine. Cel mai mare chin al omului vine atunci când omul acesta nu poate ierta. Ura nu energizează, ea totdeauna distruge. Iisus Hristos ne-a iertat pe toţi prin marea Sa Jertfă. A făcut-o din iubire pentru noi, iar mulţi dintre noi, după un asemenea exemplu, atunci când totuşi mai iertăm, parcă negociem această iertare.

        Adevărata libertate este legată de iubire şi acolo unde există iubire se găseşte binele prin excelenţă, acolo este viaţa care este mişcare, disponibilitate, liberă de orice încremenire în orgoliu şi în patimile egoiste.

        Sfântul Crăciun este marea sărbătoare creştină a Naşterii sau a Întrupării Mântuitorului nostru Iisus Hristos, astfel Fiul lui Dumnezeu s-a unit în mod deplin cu umanitatea pe care şi-a asumat-o, adică a coborât la maximă apropiere faţă de noi oamenii. Întruparea Fiului lui Dumnezeu din Sfânta Fecioară Maria, din care Şi-a luat trup omenesc real, s-a făcut supranatural, nu după legile firii omeneşti, prin adumbrirea Fecioarei de către Duhul Sfânt.

        Sfântul Crăciun aduce în fiecare familie creştină consolidarea unităţii sale, a familiei, iar credinţa ortodoxă strămoşească îi ţine pe oameni uniţi şi promovează valori morale deosebite, omenie, altruism, comuniune, iubire faţă de aproapele.

        Familia trebuie să fie nucleul societăţii noastre normale, care, legând trecutul cu prezentul, ţine unit poporul, neamul, ţara noastră. Marele nostru istoric Nicolae Iorga spunea aceste cuvinte profetice, „O naţiune care nu-şi respectă trecutul şi obiceiurile creştine, un popor care-şi pierde credinţa şi nu cultivă iubirea faţă de moşie şi strămoşii săi este un popor condamnat la pieire.”

        Satul, cu sociologia lui folclorică, era şi mai este încă o imensă familie, avea şi mai are încă economia lui patriarhală în care nimeni nu moare de foame, deoarece este o solidaritate organică a satului care nu-l lasă. Săteanul intră prin folclor în armonia firii, orăşeanul, prin acel univers mecanic, se simte teribil de singur. Ţăranii români aşa au pomenit ei casa şi locul lor pe care n-ai dreptul să le strici, nici să le laşi în buruieni, pentru că ele vin de la părinţi şi bunici. Mulţi dintre noi venim de prin toate colţurile Europei acasă, lângă părinţii şi bunicii noştri, să sărbătorim Crăciunul, Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, venim să fim din nou cu toţii în familia noastră, nepoţi, copii, părinţi, moşi, să fim români în continuare, să ne închinăm Sfintei Treimi şi să simţim că iată, din nou, suntem cu toţii iarăşi acasă, în casa părintească unde ne-am născut, lângă merii, perii, prunii din ocol, lângă iarba şi zăpada noastră, lângă munţişorii care respiră pentru noi, lângă colindele renaşterii noastre spirituale, ca necesitate absolută.