Crăciunul, Nașterea Domnului, lumină, bucurie, iertare, speranță!

Fiul lui Dumnezeu s-a unit în mod deplin cu umanitatea pe care și-a asumat-o, adică a coborât la maximă apropiere de noi oamenii, El nu mai este pentru noi un partener de dialog dintr-un alt plan, intrând așadar în planul existenței comune a oamenilor care cred în El, făcându-se Persoana firii omenești rămânând în același timp Persoana firii divine. Întruparea Fiului lui Dumnezeu din Sfânta Fecioară Maria din care Și-a luat trup omenesc real s-a făcut supranatural, nu după legile firii omenești, prin adumbrirea Fecioarei de către Sfântul Duh.
Să ne bucurăm, să ne luminăm, să iertăm, să fim mai buni, să avem speranță și să luptăm pentru mântuirea noastră prin credință și fapte bune și să nu ne temem de suferință, pentru că suferința constituie singura putere care poate fi opusă păcatului din interior, păcatul acesta este o realitate spirituală produsă de libertatea omului și numai prin această libertate poate fi învins.
Să fim mai buni, să facem binele de câte ori putem, pentru că, în cunoașterea lui Dumnezeu, urcușul acesta nu este niciodată terminat, pentru că ființa lui Dumnezeu cea nemărginită echivalează cu Binele nemărginit și în ființa noastră este sădită setea spre această nemărginire în bine pe care nu o putem cuprinde niciodată, ar însemna să punem margini binelui pe care l-am putea ajunge. În binele ce-l facem este totdeauna și ajutorul lui Dumnezeu, așa că și răul pe care-l facem este ajutorul lui Satana. Nu în forțele desfășurate conform unor legi se arată puterea, ci în măsura arătării personale și libere a bunătății.
Să nu mai păcătuim, să nu mai fim lacomi, mândrii și corupți, păcatul are în sine, la început, o plăcere care are o aparență de bine, însă după puțin timp se ivește suferința care înseamnă răul dezgolit de ceea ce părea bun. Păcatul cuprinde în sine pedeapsa, omul se pedepsește el însuși atunci când păcătuiește. Despărțirea de Creator este și păcat și pedeapsă. Păcatul după cele lumești nu se satură niciodată, te-ai plictisit de desfrâu, te duci spre bețivănie, sunt pofte alternative pe care le saturi pe rând și te atrag pe rând, sunt de fapt niște goluri în ființa poftitoare a omului, care se satură pe rând și se golesc pe rând. Toate relele dintre oameni vin din patimile lor, plăcerea trupească trece repede pentru că în trup nu încape prea multă materie a plăcerii, toate săturările de plăcere trupească sunt finite pentru că se satisfac cele finite prin trupul finit, cele materiale nu mulțumesc niciodată pentru că tot timpul rămân în finit. Chipul răului este o mască pentru om pusă pe adevărata lui față, masca aceasta stă acolo prin imitarea mincinoasă a binelui de către acei oameni care o poartă. Binele este solidar cu ființa, răul este contrar ființei, iar poftele materiale nu au durată mare și nu zidesc ființa, spre deosebire de bine a cărui dorință durează mereu și zidește ființa.
Sfântul Crăciun, Nașterea Mântuitorului Hristos să ne aducă iubirea, dacă n-o avem, pentru că numai prin Duhul stăpânitor asupra patimilor omul devine liber pentru simțuri și acte de iubire spirituală. Numai iubirea, produs al eliberării de sub legile automatismului pătimaș, produce căldura continuă, fără spasme, liniștită, în suflet. Doar iubirea în libertate ridică pe om la starea lui de persoană, mereu vie și mereu nouă, deasupra obiectelor rigide, incapabile de mișcări libere sau mișcate fără voia lor. Cu cât iubești pe cineva mai mult, cu atât ești mai entuziasmat și în același timp mai plin de răspundere față de el, cu atât ți s-a deschis un orizont mai adânc al cunoașterii lui ca persoană, orizont care întreține meditația în legătură cu el. Și numai cunoscându-l în taina persoanei ai înlăturat de pe semenul tău caracterul de obiect care-l acoperă, care-l îngreunează, care-l strâmbă. Prin iubire omul arată că este ridicat la simțirea și înțelegerea lui Dumnezeu, numai iubirea ne face înțeleasă taina Întrupării Celui nesfârșit în cel mărginit, iubirea desființează mărginirea și-L face pe Cel nemărginit să se simtă bine în cel care, deși prin ființă este mărginit, prin iubire poate cuprinde pe Cel nemărginit.
Vine Crăciunul și noi trebuie să iertăm. Iertarea reală a păcatului este o faptă pe care doar Dumnezeu o poate face, însă omul poate să ierte și el, de aici vedem că Dumnezeu lucrează prin omul care iartă, El ne ia pe noi de exemplu când iertăm și ne iartă pe noi odată ce și noi am iertat la rândul nostru. Amândoi îi mulțumim lui Dumnezeu, eu pentru că El mă iartă pentru că și eu am iertat, iar cel iertat de mine se simte iertat de însuși Dumnezeu. Când un om iartă, el iese din planul rigid al dreptății intrând în planul libertății. Iertarea noastră nu este deplină dacă am ierta pentru că suntem obligați să iertăm, trebuie să iertăm din smerenie și iubire și abia atunci iertarea noastră este deplină. Aceasta este planul unei dreptăți superioare, bine plăcută lui Dumnezeu. Prin iertare sufletul se liniștește, se înnioește, și intră în comuniune cu Divinitatea care este iubire. Iertarea este mai puternică când cel care iartă nu așteaptă răspuns. Iubirea este iertare, să iertăm din iubire, iar această iubire este cedare, cedare de sine. Cel mai mare chin al omului vine atunci când omul acesta nu poate ierta, ura nu energizează, ea totdeauna distruge. Iisus Hristos ne-a iertat pe toți prin marea Sa Jertfă, a făcut-o din iubire pentru noi, iar mulți dintre noi, atunci când totuși mai iertăm, parcă negociem această iertare.
Vine Sfântul Crăciun! Vin colindele Crăciunului, această tradiție sfântă a neamului românesc, vin din adâncurile istoriei creștine, unele vin tocmai dinaintea formării poporului nostru, altele vin din veacul întâi, din vremea când Sfântul Apostol Andrei propovăduia Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos pe meleagurile Dobrogei. Colindele au o temelie biblică, au formă și adevăruri de credință transmise într-o manieră concentrată și simplă, au în ele inocență spirituală și acurateță literară și ele exprimă legătura noastră cu Mântuitorul Hristos, sunt punți de lumină între pământ și cer. ,,Sculați gazde, nu dormiți”, este vremea Crăciunului, acum ,,Steaua sus răsare, ca o taină mare”, acum ,,Magii cum zăriră/Steaua și porniră/Mergând după rază/Pe Hristos să-L vază”, și tot acum în ,,Anu-acesta de Crăciun/Vom sta cu Dumnezeu la masă!”