Părintele Alin Cîndea: Fiecare întoarcere este o reconsacrare

Există în Evanghelia despre fiul risipitor un detaliu care trece ușor neobservat: „pe când era încă departe, tatăl său l-a văzut”. Nu este o simplă informație narativă, ci o revelație prin care se lasă văzută inima lui Dumnezeu. Tatăl vede pentru că privește. Privește pentru că așteaptă. Așteaptă nu din obligație, ci dintr-o iubire care nu cunoaște pauză, oboseală sau condiții.

Această imagine nu rămâne izolată în Evanghelie. Ea intră într-un dialog cu textul apostolului citit în această duminică, din Prima Scrisoare către Corinteni, în care Sfântul Pavel subliniază că libertatea creștină nu înseamnă a face orice, ci a trăi în ceea ce este cu adevărat spre binele omului. Și că trupul nu este destinat păcatului, ci comuniunii cu Domnul, fiind parte din Cristos și templu al Spiritului Sfânt. De aceea, creștinul este chemat să respecte și să cinstească propriul trup, deoarece aparține lui Dumnezeu și a fost răscumpărat prin jertfa lui Cristos.

La prima vedere, cele două lecturi par să se refere la realități diferite: una vorbește despre plecare și întoarcere, cealaltă despre trup, libertate și stăpânire de sine. Privite împreună, ele descriu însă aceeași dramă interioară a omului care confundă libertatea cu autonomia absolută și aceeași fidelitate a unui Dumnezeu care nu încetează să aștepte.

În această cheie se înțelege mai bine gestul fiului cel mic. El pleacă revendicând un drept: dreptul de a dispune de viața sa după propria voință. Este expresia unei libertăți înțelese ca o viață trăită fără limite. „Totul îmi este permis” – o logică veche, dar mereu actuală. Sfântul Pavel o preia, dar o și demontează: „nu toate îmi sunt de folos”. Libertatea care se rupe de adevăr și de relație nu eliberează. Fiul risipitor își exercită libertatea plecând, dar descoperă, pas cu pas, că poți face totul și, în același timp, să te pierzi pe tine însuți.

Această pierdere nu este doar una morală sau economică, ci atinge miezul identității. De aceea, Pavel mută accentul asupra trupului, un subiect incomod pentru omul contemporan. El refuză ideea unui trup neutru, lipsit de semnificație spirituală. Trupul nu este un simplu instrument al dorințelor, ci locul în care Dumnezeu vrea să locuiască. „Trupul vostru este templu al Spiritului Sfânt.” A face ce vrei cu trupul tău este, așadar, mai mult decât a greși: înseamnă a uita cine ești și cui aparții.

În acest punct, privirea se întoarce firesc spre tatăl din parabolă, pentru că el este cel care nu uită niciodată. Textul nu spune că tatăl a fost surprins să-și vadă fiul. Spune doar că l-a văzut. Ca și cum privirea lui ar fi fost deja îndreptată spre drum, cu mult înainte ca fiul să apară. Acest tată nu stă la pândă și nu ține socoteala greșelilor. El așteaptă. Iar așteptarea lui nu este pasivă. Când fiul apare la orizont, tatăl aleargă, grăbindu-se să ajungă înaintea rușinii, înaintea explicațiilor, înaintea cuvintelor.

De altfel, fiul venise cu un discurs pregătit, dar tatăl îl întrerupe. Nu pentru că păcatul ar fi neglijabil, ci pentru că relația este prioritară. Dumnezeu nu este interesat de auto-umilirea noastră, ci de adevărul inimii. Nu este restaurat un statut juridic, ci o relație filială. Nu se renegociază un contract, ci se reafirmă o apartenență.

Astfel, întoarcerea fiului capătă o profunzime nouă. Ea nu este doar o corecție morală, ci o reîntoarcere la sine. Legătura cu textul paulin devine aici evidentă: dacă trupul nostru contează atât de mult pentru Dumnezeu încât este numit templu, atunci fiecare întoarcere este o reconsacrare.