Părintele Alin Cîndea: Dumnezeu nu abandonează pe nimeni în robie

Într-o lume marcată de confuzie, frică și răni adânci, cuvintele Scripturii răsună cu forța unei vești care nu îmbătrânește: Isus este Domnul vieții și al libertății, Cel care rupe lanțurile răului și restaurează chipul lui Dumnezeu în om. Episodul întâlnirii dintre Cristos și cei doi demonizați din ținutul Gadarenilor (Mt. 8,28-32) este o icoană vie a luptei spirituale și a victoriei lui Dumnezeu asupra întunericului.

Ținutul Gadarenilor nu este doar un loc geografic, ci devine simbolul unui spațiu de excludere și de moarte – acolo unde omul, rănit și înrobit, trăiește în ruina propriei umanități. Cei doi posedați, care locuiesc în morminte, întruchipează această decădere. Nimeni nu mai îndrăznea să treacă pe acolo. Însă Cristos nu se teme să pătrundă tocmai în aceste spații marginale. El merge „dincolo” – dincolo de convenții, de confort, de siguranță – pentru a aduce viață acolo unde domnește moartea. Isus nu ezită să traverseze lacul și să coboare în cele mai întunecate zone ale sufletului omenesc. El nu fuge de suferință, ci o asumă, o pătrunde, pentru ca acolo unde e cel mai mare haos, să se poată naște un nou început.

Demonii Îl recunosc pe Isus chiar înainte ca El să rostească un cuvânt: „Ce ai Tu cu noi, Fiule al lui Dumnezeu?” Aici nu avem un exorcism teatral, ci o autoritate liniștită, dar absolută. Cristos rostește doar un cuvânt – „Duceți-vă” – și puterile întunericului se supun. Este forța liniștită a Celui care nu Se impune cu violență, ci cu adevăr. Cardinalul Jean Daniélou observa: „Puterea lui Isus asupra spiritelor rele nu este rezultatul unei magii, ci izvorăște din identitatea Sa profundă: El este Dumnezeu întrupat, în care nu este întuneric.” Simpla prezență a lui Cristos este suficientă pentru ca întunericul să tremure și să cedeze.

Prin această eliberare, Cristos nu oferă doar vindecare psihologică sau trupească, ci o restaurare profundă. Omul este reîntregit, readus în comuniune cu sine, cu ceilalți și cu Dumnezeu. Evangheliile sunt pline de astfel de momente de eliberare: Lazăr, scos din mormânt de glasul Celui care este „Învierea și Viața” (In. 11,43); Maria Magdalena, din care fuseseră izgoniți șapte demoni (Lc. 8,2), devenită prima martoră a Învierii; fiul risipitor, reprimit de Tatăl cu iubire (Lc. 15); femeia gârbovă, apăsată de un duh de neputință timp de optsprezece ani (Lc. 13,11), îndreptată printr-un singur cuvânt. Aceste episoade arată cu putere că Dumnezeu nu renunță niciodată la om, oricât de adâncă ar fi robia. El vine să restaureze, să elibereze, să vindece.

Cu toate acestea, finalul relatării din Evanghelia după Matei este tulburător: oamenii din cetate, în loc să se bucure de eliberarea celor posedați, îl roagă pe Isus „să plece din hotarele lor.” E un gest care aruncă o lumină rece asupra libertății umane: omul poate refuza harul. Poate prefera liniștea aparentă a compromisului, în locul cutremurului salvator pe care-l aduce prezența lui Dumnezeu. Henri de Lubac, mare teolog al secolului XX, spunea: „Libertatea este darul cel mai riscant pe care Dumnezeu l-a făcut omului. În fața lui Cristos, omul poate alege să se deschidă sau să se închidă, să fie vindecat sau să-și agraveze rănile.”

Astăzi, demonii nu mai ies din morminte, dar îmbracă forme subtile: dependență, cinism, ideologii distructive, frică paralizantă, egoism. În fața acestor noi forme de robie, mesajul Evangheliei rămâne actual: Isus poate elibera. Puterea Sa nu s-a stins. El continuă să vindece, să scoată la lumină ceea ce este legat, să aducă la viață ceea ce părea pierdut. Totul depinde de disponibilitatea inimii noastre de a-I spune: „Vino.” 

Adevărata întrebare pe care ne-o pune această Evanghelie nu este doar ce s-a întâmplat cu demonizații, ci ce facem noi cu Isus. Îl recunoaștem ca Domn și Mântuitor? Îi permitem să pătrundă în zonele noastre de umbră? Sau, asemenea cetății Gadara, Îl rugăm politicos să plece pentru că prezența Lui ne incomodează?