Pr. Alin Ciprian Cîndea: Chipul celuilalt

Femeia gârbovă din Evanghelia după Luca (13,10-17) ne vorbește despre suferință, marginalizare și restaurare. De optsprezece ani, această femeie a trăit aplecată spre pământ, incapabilă să privească spre cer sau să întâlnească privirea semenilor. Ochii ei, pierduți în țărâna din care omul a fost creat, reflectă izolarea adâncă a celor care, din diverse motive, devin invizibili pentru societate.

Această poveste este un apel profund la responsabilitatea fiecăruia dintre noi. Așa cum scria Papa Francisc în Evangelii Gaudium: „Fiecare persoană pe care o întâlnim este un dar; relațiile noastre ne deschid la comuniune cu Dumnezeu și cu ceilalți.” (EG 274)

Privirea lui Isus asupra femeii gârbove este mai mult decât un act de compasiune; este însăși esența iubirii divine. În ziua Sabatului, El sfidează normele sociale și religioase, arătând că îndurarea este adevăratul sens al Legii. Îl vedem pe Dumnezeu acționând prin ochii și mâinile lui Isus, aducând viață acolo unde moartea părea să fi triumfat.

Femeia gârbovă nu putea să ridice ochii, dar Cristos o vede. În acest gest, observăm chemarea divină de a privi cu ochi milostivi către cei marginalizați. 

Într-o societate care deseori întoarce privirea de la cei aflați în suferință, Isus ne învață să ne deschidem ochii inimii. A-i vedea pe ceilalți înseamnă a le permite să fie prezenți, să le oferim un loc în comunitate, să-i ajutăm să se ridice din umbra marginalizării.

Actul vindecării femeii gârbove este o reflecție a ceea ce Papa Benedict al XVI-lea numea „logica iubirii.” În Deus Caritas Est, el scria: „A-l vedea pe celălalt cu ochii lui Cristos este un act de iubire, un gest care schimbă lumea.” (DCE 18)

În ziua Sabatului, Isus nu doar o vindecă fizic, ci o restaurează spiritual, oferindu-i din nou demnitatea umană. Acest gest ne provoacă să reflectăm: ochii noștri sunt ferestre care permit luminii să pătrundă sau ziduri care separă și exclud?

Femeia gârbovă este o icoană a celor excluși: oamenii fără adăpost, cei bolnavi și singuri, cei care au pierdut sensul vieții. Vindecarea ei ne arată că privirea milostivă este o lucrare a iubirii, un răspuns la chemarea lui Dumnezeu de a trăi pentru ceilalți. 

A fi aproape de celălalt nu este doar o obligație morală, ci însăși vocația creștină. Chipul celuilalt ne provoacă să ieșim din confortul nostru și să trăim Evanghelia iubirii.

Femeia gârbovă a fost ridicată prin privirea iubitoare a lui Isus. Cu toții suntem chemați să fim asemenea Lui: să privim, să iubim și să restaurăm demnitatea celor din jur. Să ne rugăm ca ochii noștri să fie ferestre ale iubirii, deschizând inimile noastre către ceilalți și luminând viețile celor care au nevoie de o privire, de un cuvânt sau de un gest care dă viață.