Părintele Alin Cîndea: În slăbiciunea noastră se descoperă puterea lui Dumnezeu

Textele pe care Biserica ni le propune pentru această duminică, 1 Corinteni 4,9-16 și Matei 17,14-23, ne pun înainte paradoxul vieții creștine: fragilitatea omului și puterea lui Dumnezeu. Sfântul Pavel își descrie propria condiție și pe cea a apostolilor folosind expresii dramatice: flămânzi, însetați, prigoniți, tratați ca „gunoiul lumii” și ca niște „osândiți la moarte”. Este imaginea unei vieți ce contrazice logica succesului și a gloriei omenești. Totuși, tocmai în această aparentă dramă se revelează adevărul Evangheliei: cel care îl urmează pe Cristos nu trăiește pentru propria afirmare, ci pentru a deveni mărturisitor a Celui răstignit și înviat. Henri de Lubac remarca, pe bună dreptate, că „Biserica rămâne mereu pe cruce, pentru că numai așa poate continua să fie cu adevărat Biserică: semn al Celui răstignit și înviat, semn de contradicție pentru lume”. Apostolii acceptă să fie „cei din urmă” pentru ca în ei să strălucească chipul Celui care a spus: „Fiul Omului n-a venit să i se slujească, ci să slujească” (Mt 20,28).

În aceeași logică a fragilității se înscrie și scena relatată de Matei. Un tată îndurerat aduce la Isus pe fiul său stăpânit de un duh rău și mărturisește: „L-am adus la discipolii tăi, dar ei n-au putut să-l vindece”. Eșecul lor arată cât de ușor omul se înșală crezând că poate săvârși prin propriile puteri lucrarea lui Dumnezeu. Isus le răspunde cu cuvinte tăioase, dar în același timp revelatoare: „Dacă ați avea credință cât un grăunte de muștar, ați spune acestui munte: mută-te de aici acolo, și s-ar muta”. Credința nu este o tehnică de succes spiritual, ci un act de abandon, o recunoaștere radicală a propriei sărăcii și o deschidere fără rezerve spre Dumnezeu. Yves Congar exprima limpede acest adevăr: „Credința este întotdeauna o ieșire din sine, o depășire a siguranțelor proprii pentru a te abandona Celui ce este mai mare decât tine”.

Astfel, fragilitatea apostolilor și neputința discipolilor nu sunt piedici, ci adevărata pedagogie a lui Dumnezeu. Pavel o va formula mai târziu într-o propoziție paradoxală: „Când sunt slab, atunci sunt tare” (2 Cor 12,10). Crucea devine locul unde neputința omului este transfigurată în puterea lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu nu vine să ne ia forța, ci slăbiciunea; nu vine să se sprijine pe reușitele noastre, ci pe eșecurile noastre transformate de iubire. Dumnezeu nu ne cheamă pentru ceea ce suntem, ci pentru ceea ce vrea să facă din noi.

De aceea, invitația lui Pavel adresată corintenilor – „fiți imitatorii mei” – nu este chemarea la o simplă copiere a stilului său de viață, ci intrarea în logica crucii, aceeași pe care Isus o vestește discipolilor după vindecarea copilului: „Fiul Omului va fi dat pe mâinile oamenilor; îl vor ucide, dar a treia zi va învia”. În aceste cuvinte se întâlnesc cele două texte biblice: în pătimirea și învierea lui Cristos, slăbiciunea noastră devine loc al puterii și al vieții.

Apostolii tratați ca „gunoiul lumii” și discipolii care eșuează în fața bolii ne descoperă aceeași lecție: că Evanghelia nu se sprijină pe reușitele omenești, ci pe credința vie, rod al harului. Așadar, să vedem în această pedagogie a slăbiciunii însăși inima Bisericii: o comunitate care, rămânând pe cruce, lasă să transpară lumina Celui răstignit și înviat. Astfel, fiecare dintre noi este chemat să îmbrățișeze paradoxul creștin și să accepte invitația Apostolului: „Fiți imitatorii mei, așa cum eu sunt al lui Cristos” (1 Cor 11,1).