Părintele Alin Cîndea: Puterea care învinge paralizia inimii

Episodul evanghelic al vindecării slăbănogului nu este doar o relatare spectaculoasă din viața pământească a Mântuitorului, ci o veste profundă și veșnic actuală pentru fiecare dintre noi. Pentru cel paralizat, a fost o eliberare fizică și spirituală. Pentru noi, cei care trăim astăzi în mijlocul suferinței, al bolii sau al poverilor invizibile, este o chemare discretă, dar plină de putere: credința poate învinge paralizia inimii.

 Mulți oameni ar vrea să fie eliberați de terapii, de tratamente, de dizabilități. Se întreabă dacă Dumnezeu a uitat de ei. Dar suferința nu este niciodată semnul absenței lui Dumnezeu. Dimpotrivă, în Cristos cel Răstignit, Dumnezeu a intrat în inima suferinței omenești și a umplut-o cu prezența Sa mântuitoare. Suferința nu este o pedeapsă, ci o poartă către unirea cu Isus.

 În slujirea mea într-un centru de reabilitare, am cunoscut o femeie de 75 de ani, paralizată din copilărie, care mi-a spus odată cu durere: „Spuneți că Isus vindecă, dar de 70 de ani Îl rog și nu m-a vindecat.” Am tăcut, dar în inimă am simțit că Isus nu i-a spus doar „Ridică-te”, ci și: „Ia-ți patul și mergi” – adică poartă-ți suferința cu demnitate și mergi înainte. I-am spus atunci că poate Isus îi cere să-și ia nu patul, ci scaunul cu rotile, și să înainteze cu demnitate pe drumul credinței. Sfințenia nu constă în lipsa durerii, ci în felul în care o purtăm.

 Sunt oameni în deplinătatea sănătății care trăiesc paralizați spiritual, și sunt persoane cu dizabilități care radiază o forță lăuntrică uluitoare. Adevăratul miracol nu este întotdeauna dispariția suferinței, ci renașterea din interior: momentul în care, întâlnindu-L pe Cristos, omul redobândește stăpânirea propriei vieți. Harul nu ne face neapărat sănătoși fizic, dar ne face vii – capabili de iubire, de iertare, de sens. După cum spunea Sfântul Augustin: „Dumnezeu nu ne cere să-L înțelegem, ci să avem încredere în El.”

 Toți purtăm în noi răni – fizice, emoționale sau spirituale. Dar Evanghelia ne încredințează că Isus ne cheamă să ne ridicăm. Să redevenim, prin harul Său, protagoniștii vieții noastre, chiar și cu infirmitățile noastre. Aceasta este adevărata veste bună.

 Interesant este că înainte de a-l vindeca trupește, Isus îi spune paraliticului: „Îndrăznește, fiule, păcatele îți sunt iertate.”Vindecarea începe în suflet. Poate că ceea ce îl paraliza nu era doar boala, ci vina, rușinea, povara trecutului. În multe vieți, sentimentul de vinovăție ucide bucuria, paralizează inițiativa și distruge încrederea în sine. Cristos iartă – și o face cu autoritate divină. În Sacramentul Spovezii, și astăzi, iertarea Lui rupe lanțurile cele mai grele.

 Papa Francisc ne amintea cu tărie: „Iertarea lui Dumnezeu nu are limite. Ea învinge orice barieră.” Este o iertare cu adevărat eficientă, care reface omul lăuntric. „Iertarea este cea mai frumoasă floare a milei,” spune Sfântul Ambrozie.

 În Evanghelie, mulțimea care împiedica apropierea de Isus poate simboliza toate barierele: rușinea, prejudecățile, tradițiile împietrite sau chiar o imagine falsă despre Dumnezeu. Însă Biserica are menirea de a fi un loc al vindecării, al iertării, un spital spiritual pentru păcătoși, nu un muzeu pentru perfecți. Așa spunea și Sfântul Ioan Paul al II-lea: „Biserica este un spital pentru păcătoși, nu un muzeu al sfinților.”

 Ca în Evanghelie, prietenii adevărați pot fi mijlocitori de har. Uneori credința altora ne susține când a noastră slăbește. E important să avem prieteni de nădejde, dar și să cultivăm prietenia cu sfinții – prietenii noștri din cer. Ei au cunoscut suferința: Sfântul Pio de Pietrelcina, Sfânta Tereza de Lisieux, Sfântul Francisc de Assisi, Sfânta Gemma Galgani, Sfânta Rita de Cascia... Ei au fost bolnavi, dar nu învinși. Au fost răniți, dar au răspândit lumină.

 Acești sfinți nu ne promit că suferința va dispărea, ci că poate fi transfigurată. Prin credință, crucea nu mai este un sfârșit, ci o trecere. Prin Cristos, suferința devine loc de întâlnire cu Dumnezeu, iar slăbiciunea devine loc de manifestare a puterii harului.