Părintele Alin Cîndea: Logica inversă a Împărăției

Într-o lume dominată de ambiție, afirmare de sine și goană după recunoaștere, Evanghelia lui Marcu (10,32-45) tulbură liniștea falsă a succesului și ne cheamă să ne deschidem inima pentru slujire. Isus merge „înaintea lor” spre Ierusalim, loc al suferinței, al umilinței și al biruinței prin cruce. Ucenicii sunt uimiți, temători. Noi, cititorii de azi, suntem poate și mai dezorientați: unde duce această cale?

Este semnificativ faptul că Isus nu doar merge, ci merge înaintea lor. Nu doar își acceptă destinul, ci îl îmbrățișează cu o demnitate tăcută și senină, lăsând în urmă nu doar o lecție, ci o invitație: „Veniți după Mine.” Nu este un drum al gloriei, ci al dăruirii totale. Calea lui Cristos nu este cea a învingătorilor lumești, ci a celor care iubesc până la capăt. În El, slujirea și suferința devin fețele iubirii adevărate.

Cererea lui Iacob și Ioan – aceea de a sta de-a dreapta și de-a stânga în gloria lui Isus – pare de neînțeles, dar e profund umană. Cine nu vrea un loc de onoare, de siguranță, de apropiere? Isus însă răspunde cu o întrebare care străpunge orice suflet: „Puteți să beți paharul pe care îl beau Eu?” Nu-i condamnă, dar le redirecționează dorința spre o realitate mai profundă: nu gloria fără cruce, nu slava fără iubire, nu poziția fără dăruire. Pentru că cel care iubește nu întreabă ce va primi, ci cum poate sluji. 

Isus face o ruptură radicală cu logica puterii: „Între voi să nu fie așa!” Liderul este slujitor, cel dintâi este servitorul tuturor. Aceasta nu este o strategie managerială, ci o transformare a ființei. Puterea este convertită în iubire. Slujirea nu este un pas spre glorie, ci este însăși gloria. „În Cristos, slujirea nu este mijloc, ci un scop. El n-a fost rege devenit slujitor, ci Dumnezeu care ne-a arătat că iubirea se înalță smerindu-se”, scria Yves Congar, OP.

Isus le promite ucenicilor că vor bea același pahar. Nu le oferă confort, ci participare. Crucea nu este pedeapsă, ci comuniune. Într-o lume a performanței, Cristos ne propune pătimirea din iubire. Este calea martirilor, dar și a celor care aleg în fiecare zi să slujească, să ierte, să dăruiască fără aplauze.

Și astăzi, Isus merge înaintea noastră. Nu ne conduce prin forță, ci prin exemplul Său. Ne întreabă tainic: „Puteți să beți paharul Meu?” Nu e o provocare dură, ci o invitație la o viață care contează. Într-o lume ce vrea să urce, Cristos ne arată frumusețea coborârii – către cel slab, către cel rănit, către cel abandonat. Unul dintre martirii de la Tibhirine spunea că „numai cel care a spălat picioarele fraților va cunoaște ce înseamnă cu adevărat gloria lui Dumnezeu.” 

A sluji nu înseamnă a pierde, ci a găsi sens. A iubi nu înseamnă a te consuma, ci a te împlini. A merge pe urma lui Isus înseamnă a merge contra curentului – dar cu inima plină. În Evanghelie, Cristos ne deschide nu doar o cale, ci o viață. O viață în care a fi mare înseamnă a fi mic din iubire. O viață în care paharul suferinței devine izvor de înviere. O viață în care Dumnezeu nu se impune, ci se dăruiește.

Și tu poți merge pe această cale. Isus „merge deja înaintea ta”. Urmează-L!