Părintele Alin Cîndea: Crucea, semnul apartenenței și al misiunii

„Cel ce nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine.” (Mt 10,38)

Într-o epocă ce glorifică autonomia, confortul și autorealizarea, chemarea lui Cristos la a-ți lua crucea poate părea un eșec de comunicare. Și totuși, în această chemare stă cheia adevăratei vieți. Nu este vorba despre un ideal tragic sau despre o glorificare a suferinței, ci despre o invitație la iubirea matură — o iubire care știe să dăruiască, să piardă, să urce Golgota pentru a coborî plin de har.

Jean Daniélou spunea„Crucea este locul unde omul devine ceea ce este în intenția lui Dumnezeu.” Această afirmație subliniază o realitate esențială: crucea nu este un accident biografic, nici o suferință absurdă, ci spațiul în care omul este chemat să devină fiul în Fiul, să răspundă chemării de a iubi până la capăt. Crucea este o vocație, nu un ghinion.

Când Cristos rostește: „nu este vrednic de Mine”, nu condamnă, ci revelează o inadecvare spirituală. Vrednicia aici nu este merit, ci disponibilitate. Crucea este testul libertății interioare: doar cel care iubește mai mult decât se teme este vrednic să-I urmeze pașii.

În creștinismul autentic, nu poți aparține lui Cristos fără a aparține Crucii. Nu e o emblemă estetică sau un simbol spiritual general, ci o semnătură pe un angajament profund: „Îți aparțin, Doamne, cu tot ce sunt.” Madeleine Delbrêl, o mărturisitoare a credinței în inima Franței secularizate, mărturisea: „Dumnezeu nu ne cere neapărat să suferim, dar ne cere întotdeauna să iubim. Iar iubirea adevărată poartă întotdeauna o cruce.”

Aceasta este crucea ca semn de apartenență: un „da” rostit în fiecare zi, uneori în ascuns, alteori în public, dar mereu în tensiunea dintre ceea ce ne dorim și ceea ce suntem chemați să devenim.

Crucea nu este un scop în sine. Ea deschide drumul spre înviere. Isus nu ne cere să suferim dintr-o plăcere divină a jertfei, ci pentru că doar în acest mod putem fi transformați și disponibili pentru misiune. A-L urma pe Cristos înseamnă a primi, prin cruce, o misiune de iubire în lume. Fiecare cruce asumată devine, în planul mântuirii, o punte spre alt suflet, o fereastră prin care harul pătrunde.

Pentru majoritatea creștinilor, crucea nu se manifestă în martiriu sângeros, ci în jertfa zilnică, în fidelitatea de a rămâne în vocație, în slujirea celor neînsemnați, în asumarea eșecurilor, în răbdarea suferinței tăcute. 

Astfel, orice zi devine o liturghie. Orice cruce purtată cu credință devine un loc în care Dumnezeu își împlinește planul: de a face din noi sfinți.

A purta crucea nu înseamnă a trăi sub un stigmat, ci a trăi sub o promisiune: aceea că viața noastră are sens, că fiecare alegere de iubire are ecou în veșnicie. Crucea este semnul apartenenței — suntem ai lui Cristos. Și este semnul misiunii — suntem trimiși de El.

„Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine” (Gal 2,20) — iată unde duce crucea asumată: la comuniune, la îndumnezeire, la moștenirea vieții veșnice. Cei ce poartă această cruce nu pierd nimic. Dimpotrivă — câștigă totul.