Părintele Alin Cîndea: O credință asumată și vie

„Apoi, chemând la sine mulţimea împreună cu discipolii săi, le-a spus: «Dacă vrea cineva să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze!»”(Mc 8,34).

Viața creștină nu este o simplă adeziune formală la o tradiție, ci o alegere radicală, personală și zilnică de a merge pe urmele lui Cristos. Evanghelia după Marcu ne provoacă să ne întrebăm: ce fel de credință trăim? Este ea moștenită, formală, pasivă? Sau este o credință asumată, înrădăcinată în iubire, care ne transformă în tot ceea ce suntem?

Sfântul Ioan Paul al II-lea afirma: „A crede înseamnă a-L întâlni pe Dumnezeu cel viu și a-L primi în viața ta.” Așadar, credința nu este o listă de doctrine, ci un act de iubire și de libertate, o încredințare a vieții în mâinile Celui care ne iubește fără măsură. Fără o convertire interioară, rămânem doar spectatori ai unui crez care nu ne atinge inima.

Teologul francez Henri de Lubac, mare gânditor al Conciliului Vatican II, spunea: „Credința este un act personal, dar nu un act izolat; ea ne leagă de Cristos și prin El, de Biserică, de ceilalți.” Credința autentică este comunitară, dar nu se poate reduce la simple gesturi exterioare. Ea necesită o asumare personală profundă: o viață trăită în adevăr, în dăruire și iubire.

Cristos nu ne promite o viață comodă, ci una plină de sens. A purta crucea nu înseamnă doar a suporta suferința, ci a îmbrățișa viața ca dar, cu toate consecințele fidelității. Este alegerea de a nu te rușina de Cristos, de a-L mărturisi în fapte și în cuvinte, chiar atunci când lumea disprețuiește sau ignoră mesajul Evangheliei. A purta crucea înseamnă a trăi cu o iubire care nu negociază, care nu caută scurtături, ci se dăruiește până la capăt.

Papa Francisc avertizează în mod constant împotriva unei religiozități de vitrină, în care gesturile exterioare nu sunt susținute de convertirea inimii: „Credința nu este un refugiu pentru fricoși, ci o misiune pentru curajoși.” (Evangelii Gaudium, 3)

A trăi o credință vie, în iubire, înseamnă a ieși din sine, a învăța să pierzi ceea ce este egoist, superficial, pentru a câștiga ceea ce este veșnic. Așa cum spune Isus: „Cine vrea să-și salveze viața o va pierde, iar cine își pierde viața pentru mine și pentru evanghelie, o va salva” (Mc 8,35). Credința devine vie atunci când îl vedem pe Dumnezeu în cel de lângă noi, în suferință, în sărăcie, în cel marginalizat, și ne lăsăm transformați de această întâlnire.

În fiecare zi, alegem între calea comodității, a egoismului și a fricii, și calea lui Cristos, care implică jertfă, dar și bucurie deplină. Nu putem merge pe ambele căi. Evanghelia ne cheamă să alegem – și alegerea noastră are consecințe veșnice. Fericitul Charles de Foucauld, unul dintre cei mai profunzi mistici francezi ai secolului XX, a rezumat această chemare: „Să-l imităm pe Isus cât mai mult, să trăim ca El, să iubim ca El, să suferim ca El.”

Nu este suficient să ne spunem creștini. Suntem chemați să trăim o credință matură, asumată, care transformă viața și dă sens suferinței. Să nu ne fie rușine de Cristos. Să nu ne mulțumim cu o credință moștenită, ci să o transformăm într-o convingere vie, născută din iubire și hrănită prin cruce. Adevărata urmare a lui Isus începe acolo unde se termină confortul și începe iubirea.