Părintele Alin Cîndea: Cum să nu te lași doborât de valuri

În Evanghelia după Matei, capitolul 14, versetele 22-34, întâlnim un episod care, la prima vedere, poate părea doar un miracol, dar care ascunde în spatele său lecții adânci despre credință, frică și privirea noastră asupra lui Cristos. Petru, apostolul impulsiv, umblă pe apă, dar doar câtă vreme își ține ochii ațintiți asupra lui Cristos. Când își lasă privirea să se abată spre furtuna care se dezlănțuie în jurul lui, începe să se scufunde. Aceasta este esența fricilor, care își au rădăcinile în neîncredere și lipsă de formare spirituală.

Frica lui Petru nu provine dintr-o lipsă de curaj fizic. Până la urmă, el își dorește să iasă din corabie pentru a merge spre Cristos, chiar și pe apă! Dar frica sa se naște dintr-o slăbiciune spirituală, dintr-o credință care nu este suficient de adâncă pentru a se sprijini doar pe Cristos, ci se lasă influențată de valurile mării. Noi poate ne lăsăm influențați de valurile „contextului”, de vuietul lumii din jur. De ce apare această frică? De ce ne confruntăm și noi cu aceleași temeri în viața de zi cu zi?

Frica, spune teologul catolic Henri de Lubac, „nu este decât lipsa unei relații autentice cu Dumnezeu” (Henri de Lubac, La Parole de Dieu et l'homme de ce temps). Atunci când nu suntem în comuniune cu Dumnezeu, „valurile” lumii — bârfele, zvonurile, problemele cotidiene — devin copleșitoare, pentru că nu avem ancora spirituală necesară pentru a rămâne pe linia de plutire. Petru umblă pe apă doar atâta timp cât își păstrează ochii fixați asupra lui Cristos. În mod similar, frica dispare atunci când rămânem ancorati în relația cu El. „Eu sunt, nu vă temeți!”, îi spune Cristos, și aceleași cuvinte se adresează și nouă.

Astăzi, fricile noastre nu mai sunt doar fizice, legate de pericole evidente. Sunt frici mentale și spirituale, alimentate de o religiozitate superficială, de o cultură religioasă care se bazează mai mult pe ritualuri decât pe o relație reală cu Cristos. Așa cum spunea teologul Jacques Maritain, „credința devine slabă atunci când nu mai este însoțită de un angajament personal profund” (Jacques Maritain, La philosophie chrétienne). Aceasta este „credința superficială”, o credință care nu ne transformă, ci doar ne menține într-o zonă de confort religios, unde rămânem blocați în superstiții și practici exterioare, fără a fi cu adevărat deschiși la lucrarea Spiritului Sfânt.

Un alt aspect al acestei „frici moderne” îl întâlnim în mentalitatea sincretistă care uneori însoțește religiozitatea populară. Aghiazma stă pe rafturi alături de busuiocul legat cu sfoară roșie, iar drumul la biserică devine o rutină religioasă, fără a fi însoțit de o relație vie și personală cu Dumnezeu. „Nu există un adevărat sentiment religios acolo unde nu există o adevărată credință”, spunea Papa Ioan Paul al II-lea în Fides et Ratio. Nu putem vorbi despre un adevărat sentiment religios acolo unde nu există trăire autentică a sacramentelor și o încredere profundă în Cristos.

Și totuși, cum să depășim aceste frici care ne copleșesc? Răspunsul este simplu, dar nu întotdeauna ușor de trăit: printr-o relație reală cu Cristos. Așa cum ne învață Evanghelia, Petru a început să se scufunde când și-a luat ochii de la Cristos și a privit spre valurile furtunii. La fel, când ne concentrăm prea mult pe „furtunile” din jurul nostru — fie ele dificultăți financiare, critici sau presiuni sociale — pierdem din vedere prezența constantă a lui Cristos în viața noastră. Dacă îți ții privirea ațintită spre El, nu vei ceda panicii sau fricii.

În final, un alt teolog francez, Yves Congar, spunea că „Biserica este locul în care credința devine comună și profundă”. Nu doar o religiozitate individuală, ci și o comuniune reală cu frații noștri, cu comunitatea Bisericii, poate să ne ajute să depășim aceste frici. Suntem chemați să ne sprijinim unii pe alții în credință, să învățăm de la ceilalți cum să privim la Cristos și nu la furtunile care ne învăluie.