Părintele Alin Cîndea: De ce credem în blesteme mai mult decât în Înviere?

Într-un colț de sat românesc, sau chiar pe o alee dosnică dintr-un cartier urban, încă mai circulă cu insistență o specie aparte de povești. Le-ați auzit și voi, fără îndoială: „Că baba cutare a legat fata vecinei să nu se mărite, că s-a dus o mătușă cu piper și cu ceapă la miezul nopții și a făcut o legare de noroc, că a fost aruncat un blestem cu oul fiert și lumânarea arsă invers...” Povești care, cu cât sunt mai aiuristice, cu atât sunt povestite cu mai multă înflăcărare, transmise de la o generație la alta ca niște mici Apocalipse domestice, în care Cristos apare, cel mult, ca o notă de subsol.

 E de râs și de plâns în același timp.

 Să ne înțelegem: nu negăm că răul există. Cristos însuși a vorbit despre diavol, despre ispită, despre lupta spirituală. Dar oare chiar credem că puterea lui Dumnezeu este atât de fragilă, încât o babă cu două mărgele și trei vorbe spuse la ceas de seară poate încurca planul divin? Că voința lui Dumnezeu poate fi „legată sau dezlegată” de o bătrână care a citit prea mult horoscopul și prea puțin Evanghelia?

 În Scriptură, Petru umblă pe apă. Câtă vreme ține privirea ațintită spre Cristos, merge pe deasupra valurilor. Când însă se uită la furtună, la valuri, la „context”, începe să se scufunde. Asta e, de fapt, esența acestor frici moderne cu iz medieval: când ne luăm ochii de la Cristos și privim spre „furtuna” bârfelor, a zvonurilor, a poveștilor cu „legări”, ne scufundăm — nu în Marea Galileei, ci în marea neîncrederii și a prostiei colective.

 De ce apar aceste frici? Dintr-o credință superficială, moștenită cultural dar neînsuflețită de Spiritul Sfânt. Dintr-o educație religioasă trăită mai mult prin ritual decât prin relație. Dintr-o mentalitate sincretistă în care apa sfințită (aghiazma) stă pe raft alături de busuiocul legat cu sfoară roșie și unde se merge la biserică, dar se mai trece și pe la „doamna” care „vede lucruri”. E o combinație toxică între superstiție și slăbiciune spirituală, între lipsa formării și nevoia disperată de control.

 Să nu ne amăgim: în inima omului care crede că „i-a legat baba norocul” nu e credință adevărată, ci un soi de politeism deghizat — în care Cristos este doar unul dintre jucători, iar bătrâna cu mătura e considerată, în mod absolut ridicol, un rival redutabil. E ca și cum cineva ar crede că un scaiete din șanț are mai multă putere decât centrala nucleară de la Cernavodă.

 Dar Cristos nu este un talisman și nici un simplu actor în teatrul spaimei noastre. El este Domnul vieții și al morții, Cel care a învins moartea, Cel care ne-a spus: „Iată, v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului şi nimic nu vă va vătăma” (Luca 10,19). Când uiți această promisiune, încep să ți se pară că o privire aruncată pieziș de o vecină poate încurca logodna, că „te-a prins cu vorbe” sau „ți-a făcut de dragoste”. Și uite-așa, puterea învierii este eclipsată de o poveste cu ceaiuri de pelin și descântece de la țară.

 Adevărul este simplu și eliberator: Cristos este viu, atotputernic și nu împarte stăpânirea lumii cu nicio babă, nici cu duhurile întunericului. A crede în El înseamnă a trăi fără frică, a acționa cu încredere, a disprețui — cu blândețe, dar ferm — toate aceste forme de pseudo-credință care ne trag înapoi.

Să nu-L micșorăm pe Dumnezeu până la dimensiunea spaimei noastre. Să nu-L transformăm în amuletă, ci să-L lăsăm să fie Rege. Iar pe băbuțele cu teorii suspecte să le iubim, dar să nu le luăm drept profetese. Dacă vrem dezlegare, s-o căutăm în Spovadă. Dacă vrem protecție, s-o găsim în Harul Sfintei Împărtășanii. Și dacă vrem să trăim liberi, să trăim cu Cristos. Fără frică, fără superstiții, fără blozgoane.