Un buchet cu știință

Cred cu întreagă ființa mea că, orice am face, de noi înșine nu scăpăm…

Când scriu această filă, sufletul meu se tul­bură și îngenunchează în fața depărtărilor tainice și necunoscute, continuă să vorbească odată cu soarele de toamnă, luminându-ne chipul și um­plându-ne plămânii cu aerul viu, adevărat.

Pentru a câta oară, îmi întorc privirile încer­când să străpung luciul neliniștit al timpului și să alunec, furată de vraja necunoscutului, simțind că nu mă voi putea împotrivi chemărilor?

Nu mai știu cât înțelegeam atunci că plecarea devenea fără întoarcere - călătoria cea mare!

Porți miraculoase, ca spre un Palat de Cleștar visam că se deschid în fața mea, mai fabuloase ca ale unei cetăți de basm (de vină să fi fost toate poveștile pe care Bunica mi le spunea, cucerindu-mi mintea și sufletul?).

Un cerc al iubirii, al dăruirii de sine, copilăria, ca un început de drum inițiatic, și din care îmi dobândisem un crez călăuzitor, era în introspecție. Mi se închidea, mi se deschidea posibilitatea visării, a pătrunderii printr-o sensibilitate exacerbată în tainele crude ale realită­ții, ale meditației asupra a tot ceea ce vedeam și se întâmpla în jur?

Între clipă și veșnicie se dura un fel de punte ce chema la neuitare…

Așteptam primele semne ale răsăritului.

Teama de misterul adânc în care mă afundasem mă înfiora, făcându-mă să țâș­nesc instinctiv și reflex înapoi spre lumină.

***

Era o dimineață strălucitoare, cu cer albastru, senin de albastru, păsărele cântau prin toți copacii tineri, străjuind strada principală ce ne conducea către școală. Până și lumi­na soarelui de atunci mi se părea mai specială…

Să fi fost, oare, capcana gândului?

Fărâme de dor, adăugând sufletului dimensiuni și speranțe nemairostite, efort pe care natura nu îl încerca întâmplător, se exersau în mine ca într-un copăcel, nebănuind totuși ce semne va lăsa, cum se va desface fiecare ramură din trunchiul său, în ce fior de mireasmă i se vor ivi florile, cu ce putere misterioasă va prinde formă și culoare fructul…

Înțelesuri ale măsurării timpului și toate laolaltă se întâlneau în „adâncul mister” când Copilăria și-a dat mâna cu Ziua Aceea, însoțind întreaga mea bucurie și mirarea unui nou început: Prima zi de Școală!

Dornică să aflu Neaflatul, nu știam nici eu, nu bănuiam cum îmi va fi dăruirea…

De atâtea ori, de câte ori este 15 septembrie, Cerul Cuvintelor încă nerostite răsa­re din Școala în care am pășit pentru prima oară și în care Doamna noastră Învățătoare și-a sacrificat dumnezeiescul chip, ca să ne pună în fiecare dimineață a vieții un buchet cu știință de carte la fereastra spre care deschideam ochii…

Avea un firesc deosebit de cuceritor, avea acea ușurință a rostirii fermecătoare, de a fi familiară, prietenoasă, protectoare, blândă ca bunătatea vocii tandre ce-i era destinată Ei, numai Ei, vădind toate o bogăție a sufletului, sclipitor ca un Dor împărtășit…

În poemele vieții adevărat de fierbinți, ne-a învățat să frământăm țărâna locului amestecată cu clăbuc de soare și, Doamne, câtă candoare, câtă candoare a sădit până și-n Înserare!