Eu ... și Coșbuc

Motto:
1. „Fă mare-abisul între bun și rău/ Și-n foc să-l arzi pe șah, că e de vină!/ Dar du poetu-n veșnică lumină!”(G. Coșbuc, Scrisoarea lui Firdusi cătră șahul Mahmud)
2. „Dar gustul turmei e mult mai vechi decât al individului. Și atâta vreme cât buna conștiință este a turmei, înseamnă că reaua conștiință este aceea cere vorbește când zic: Eu!” (F. Nietzsche, Așa vorbit-a Zarathustra)
Ne-am născut în aceeași zi: ultima, a verii. L-am descoperit în manualele fraților mai mari, înainte de a învăța să citesc. Plutea în atmosfera familială, ca un duh ocrotitor al casei. Pe la 8-9 ani, recitam pe scenă întreg poemul El Zorab. Pe la 13 ani (1966, centenarul nașterii), cu întreaga familie (chiar lărgită, căci venise și mătușa Marie de la București) mergeam pe jos, „în procesiune” la Hordou; și m-am înfiorat de chemarea prelungă a corului de pe scenă, din buciume și piepturi, a lui „Badea George”. (Mai târziu, îmi voi reprezenta corul tragediilor antice după acel model.) În cămășuță lungă, cu brâu albastru, m-au fotografiat apoi niște „domni” din Cluj, în dreptul morii, cu roata cea mare, ca și cum aș fi făcut parte din „gloata” de copii ce-a reușit să-l încuie și să-l scoată din pepeni pe morarul „cam năprui”.
Cum unul din frații mai mari adusese acasă ediția bibliofilă (din 1961), de aproape 1000 de pagini (dacă includem și prefața lui Dumitru Micu), deja, la acea dată, nu mai putea să mă încuie nimeni, deschizând cartea la întâmplare și citindu-mi două-trei versuri, fără să știu din ce poezie vin. A fost și un concurs, în acel an jubiliar, 1966, de tip „Cine știe, câștigă”, pe care profesorul de limba română Iosif Mureșan l-a organizat în sala de ședințe a Primăriei (Cămin cultural încă nu aveam), concurs despre Poet, pe care l-am câștigat... fără să câștig nimic (în afara mirării reticente a consătenilor și a invidiei colegilor mai mari).
Pe la 15-16 ani, începusem să văd în Coșbuc pe fratele meu din secolul trecut; o variantă a mea mai veche, mai talentată, cu un mai acut simț al muzicii limbii. Dar și mai organic integrată. Lucram la câmp, cu părinții și întreaga lor echipă C.A.P. (uneori, ținându-le locul), dar având mereu cu mine (pentru pauze) ediția de care vă vorbeam. De ce, câtă vreme o știam aproape pe dinafară? Pentru că abia așa mi se părea că toată acea umanitate, veselă, sau tristă, sau revoltată, toate acele scăpărări de umor și jocuri erotice care se închegau se revarsau parcă invers, din carte în afară. (Imaginația adolescentină mai inversează ordinea firească a lucrurilor.) Înțegeam mai bine, atunci și acolo, cum se face că Poetul e „suflet în sufletul neamului” său; cum se face că el vorbește arareori la persoana I singular, preferând pluralul, sau, și mai des – privirea detașată, de „narator” și evocator al unor scene care, aparent, nu-l implică. Iată poezia Pastel, din 1899, cuprinsă apoi în volumul Ziarul unui pierde vară (când legătura concretă a poetului cu comunitatea care l-a generat deja slăbise, deja se topea în zariștea de lumină a trecutului): de-a lungul a șase sextine (36 de versuri), cuvântul „eu” apare o singură dată, la începutul strofei a doua, într-un context de cea mai vagă, mai timidă subiectivitate: „Eu cred c-a obosit pădurea”.
Mai târziu, am devenit profesor de limba și literatura română. Iar, de-a lungul a 40 de ani de carieră, am observat cum Coșbuc se scurge din manuale, ca o realitate perimată.
Ceea ce slăbise, ceea ce nu se mai „revărsa” din cartea lui Coșbuc în afară era coeziuinea internă a comunității; unitatea de substanță sufletească dintre ea și poet. Accentele se schimbaseră: nu comunitatea generează și deleagă poeți care s-o reprezinte, ci poeții, ca accident genetic, afirmându-și propria specificitate, rezumă și oglindesc povestea comunitară. Poezia înseamnă „Eu!... Eu!... Eu!”, iar comunitatea se recunoaște în mine (sau nu – treaba ei!).
Individualism, ruptură, izolare orgolioasă, boală... De unde forța de a-l mai „arde în foc pe șah”, și în numele cui? Și care mai e calea spre „veșnica lumină”?
Azi, sunt mai puțin decât oricând „fratele” Poetului, peste timp. Sunt fiul secolului meu („și-i cânt destrămarea și ura...”). Dar nu-i întâmplătoare modalitatea aleasă de a-l evoca. Și nici titlul.