Ileana Vieru: Sophie și Marea Tablă de Șah

La sfârșit de Gerar ningea pentru prima dată în iarna aceea. Fulgii mici cădeau pieziș, dar stratul se îngroșa de la o oră la alta, spre surprinderea tuturor. Cu doar o săptămână înainte se înregistraseră temperaturi record, de 20 ( grade Celsius) în miez de ianuarie. Bineînțeles că virozele făceau prăpăd, mai ales printre copii, gripele - de asemenea. Căldura excesivă, nefirească ținuse în viață scârboșeniile microscopice. Acum vremea făcuse o mutare importantă, necesară, firescă pe Marea Tablă de  Șah a anotimpului.

Solesi trăia agitația specifică studenților înainte de un examen, când nu s-au pregătit cine știe ce.

- Pe zloata asta trebuie să-mi pun sacou, zise el cu obidă, aruncându-și ochii pe fereastra din sufragerie. Profesoara de economie ține la asta și a anunțat că primim puncte în plus.

Adevărul era că sacoul negru, elegant, G., primit de la fratele ei, îi venea turnat peste cămașa albă și blugii noi, cumpărați în sezonul reducerilor. Sophie îl admiră cu voce tare, era cu adevărat un bărbat bine sau cum se spune în popor, „cruce de voinic”. Îi ură baftă la examen, iar el, grăbit și stresat o zbughi cât ai zice „pește”, luând iarna în piept spre Universitate.

Sophie termină de băut cafeaua, privind cu nesaț fulgii de zăpadă de care-i fusese dor. Apoi făcu repede un calcul mental al lucrurilor pe care le avea de rezolvat în ziua aceea în care era liberă de la serviciu. Stabili ingredientele de care avea nevoie pentru felurile de mâncare pe care urma să le prepare, se îmbrăcă în doi timpi și trei mișcări și ieși și ea în zloată să simtă și să pipăie ninsoarea.

Somonul cu sos de smântână era gata, pastele încă mai fierbeau pe aragaz. Abia după ce termină și vasele de spălat, văzu că are două apeluri de la Solesi. Ușor îngrijorată, îl sună.

- Am luat 10, mama, am luat 10! Am fost singurul care a venit în sacou, ceilalți au luat în glumă spusele profei, dar ea a vorbit serios! Acum sunt la cafenea cu colegii.

- O, mă bucur mult, bravo, te aștept cu paste cu somon și clătite! Răsfăț pentru studentul de nota 10!

 Fu cât pe-aci să lăcrimeze; pentru o clipă rememoră anii terifianți în care Solesi avea o stimă de sine atât de scăzută, încât trecea dintr-o depresie în alta fără pauză , iar școala, învățatul, bacalaureatul erau la „și altele”. Blocat în mișcări cândva pe Marea Tablă de Șah, de poziția celorlalte „piese” de pe pătrățelele albe și negre, în timp și într-un mod absolut  miraculos, căpătase rolul calului și făcuse salturi mici, succesive și semnificative în destinul lui, trecând cu greu pragul dintre adolescență și prima tinerețe, practic cea mai frumoasă, cea mai luminoasă din „hronicul vârstelor”.

  Sophie nu-și lăsă prea mult mintea să-i hoinărească prin trecut, ci se întoarse la clătitele pe care urma să le arunce în sus cu tigaia. Și ea, în rol de pion, reușise unele mutări, dintre care cea mai importantă era desprinderea parțială de trecut și de oamenii care îl populaseră din plin, lăsând în urma lor dezamăgire,tăcere, deziluzie, răceală. O altă mutare esențială era legată de viitorul  pe care nu-l mai construia în niciun fel în imaginație, nici pentru ea, nici pentru cei pe care-i iubea, pentru că discrepanța dintre închipuire și realitate fusese atât de mare, încât ar fi putut să fie cu totul eliminată de pe Tabla de Șah, așa cum îți face competitorul când nu ești: fie suficient de pregătit pentru joc, fie neatent, fie ai un adversar redutabil care te nimicește.

 Închizând poarta grea și masivă a trecutului, fără să-i pună zăvorul, mergând cu pași de felină și cu maceta la brâu prin hățișul și mărăcinișul prezentului, Sophie căpătase o brumă de liniște, evident una cu gust amar, amar.

„În mine se mai vorbește și astăzi despre tine/ Din gene ape moarte mi se preling.”( Lucian Blaga, Amintire)

Zâmbi, cu ochii la fulgii ce cădeau pieziș pe pământ, amintindu-și de Blaga. Despre cel pe care-l iubise, se vorbea în ea tot mai puțin. Doar ochii i se mai umezeau uneori când sufletul o durea de prea multă tăcere și indiferență. Dar și asta se întâmpla tot mai rar, în vârtejul mutărilor de tot felul pe Marea Tablă de Șah a vieții.

  O piesă de șah, fie că este pion, cal, nebun, tură, rege sau regină, nu-și desenează singură traiectoria și nu-și urmează drumul după bunul plac. În neghiobia și aroganța ei, crede că-și coordonează singură toate mișcările, că face mutările care-i plac, care-i convin, care o avantajează, care o conduc spre victorie, spre câștigarea partidei.  Regele se simte apărat și pus la adăpost, regina se consideră invincibilă, cu puteri nelimitate, calul visează că mâncând jăratec îi vor crește aripi, nebunul aleargă besmetic, punându-se de-a curmezișul și încercând să convingă că nefirescul e firesc, că inumanul e uman, că noaptea e zi și ziua e noapte, că oamenii sunt lupi și lupii sunt oameni, că Dumnezeu a murit și, în consecință suntem liberi să ne înfigem cuțite pe la spate unii altora. Pe drum drept merge doar tura dar, lipsită fiind de imaginație și viziune, se ancorează cu totul în concret, legându-se de lumea văzută, de materialitate, pierzând din vedere lumea nevăzută.

Greu realizează regii și reginele (fie ei de alb sau de negru), împreună cu suitele lor și mulțimile de pioni că o Mână Invizibilă îl așază pe fiecare pe traiectorie, îi deschide orizontul sau îi pune în cale obstacole, când mândria capătă dimensiuni de neînchipuit, țânțarul se crede armăsar și își uită micimea, fragilitatea, efemeritatea.

     Zgribulit și plin de apă,  Solesi  își scoase sacoul  cel purtător de noroc la examen și-și îmbrățișă bucuros mama. Obrajii îi erau roșii, reci și uzi. Cu un  trecut care lăsase urme adânci în carnea și sufletul ei, Sophie avea o bucurie domoală, temându-se parcă să fie fericită, chiar și pentru o clipă. Ajunsese să vadă fericirea ca pe un chiot puternic, scos din plămâni și din trup la poalele muntelui înzăpezit, chiot ce  declanșează avalanșa care ar putea îngropa totul prin prăvălirea zăpezii de pe vârfuri. Și, decât un chiot care să stârnească furia zăpezii, mai bine o tăcere ca cea a bărbatului demult plecat din viața ei, care prin această metodă, pe cât de simplă, pe atât de eficientă, se scutise de orice explicație, se degrevase de orice responsabilitate și nu-i trecuse prin cap să păstreze nici măcar un dram de prietenie sau amiciție. Așternuse doar tăcere – albă, rece și necuprinsă, asemeni zăpezii de pe munte.

 Studentul mamei își puse și a doua porție de paste cu somon și înghiți aproape pe nemestecate clătitele cu dulceață de caise.

În fiecare zi, topografia pieselor de pe Marea Tablă de Șah se schimba: ceea ce ieri părea un drum fără ieșire, azi era desfundat și practicabil; ceea ce azi era bucurie domoală, îmbrățișare și comunicare mai presus de cuvinte, mâine putea să devină neliniște, bănuială și îndepărtare a unuia de celălalt. Totul avea legătură cu firea schimbătoare a oamenilor, cu stările lor de spirit, cu ambițiile și visurile lor, cu credința și necredința. Lumea era populată cu suflete mici și suflete mari.

Pe Marea Tablă de Șah erau suflete-regi și suflete-regine, suflete-nebuni și suflete-cai și alte feluri de suflete, fiecare jucându-și rolul demn sau meschin, intens sau superficial, în sinceritate sau în minciună, cu mască sau fără mască.

  Fulgii de zăpadă se zăreau tot mai greu, înserarea se lăsa lin, chiar și vântul se mai astâmpărase pentru un timp.

                                           XXX

Mirosul de cafea proaspătă ce venea din bucătărie  îi aminti de ziua în care își aștepta colindătorii înainte de Crăciun. Cu un șir mare de covrigi pe o mână și cu o plasă plină de mere și nuci în cealaltă, intrase în cafenea știind că avea în față o după-amiază lungă și solicitantă. Preț de câteva clipe Sophie retrăi scenele acelea.

- Un cafe-latte, ca de obicei? se auzise vocea băiatului cu trăsături asiatice, de dincolo de tejghea.

- Da, te rog, îi răspunse ea preocupată să-și tragă covrigii peste încheietura mâinii ca să apuce paharul  cu mâna când va fi fost preparată cafeaua.

- Vă vin colindători, doamnă, încercă el să glumească.

- Chiar da, zâmbi ea, și unde mai pui că sunt colindători adevărați, copii și tineri care vor cânta într-o emisiune în direct.

- Și dacă vă cântăm și noi un colind, primim colindețe pentru osteneală? interveni un bărbat înalt și subțirel, într-un palton din stofă groasă de lână de calitate, care intrase de un minut-două în cafenea.

- Sigur că da, numai să nu cântați fals rău. Dacă vă știți fără ureche muzicală, mai bine recitați versurile sau ziceți un Plugușor, așa fără bici și buhai...

Deși dispăruse rapid din cafenea ca să-și pregătească decorul pentru invitați și alte o mie de lucruri necesare bunei desfășurări a emisiunii, bărbatul cu colinda o ajunsese din urmă și îl auzise în spatele ei:

- Buhai?

„De fapt, să le oferi astăzi colindătorilor bucureșteni mere, nuci și covrigi, înseamnă să-i iei la mișto”, se întristase ea. „Se consideră insultați și te și înjură printre dinți. Ei vor bani de țigări, de băutură, de păcănele și de altele pe care nu vru să le mai imagineze...”

 Ea și colegii ei încercau să păstreze o tradiție de secole dar în marele oraș ea murise demult. Tresări și se întoarse, privindu-l cu atenție. Era un tip sobru, distins, cu un aer aristocratic. Deși avea un ten deschis, părul era atât de creț cum numai la negri vedeai. „Fie nu e român, fie e foarte tânăr și s-a născut la oraș și a pierdut legătura cu satul românesc tradițional”, concluzionase ea după o privire sumară asupra lui.

- N-ai mers niciodată cu Plugușorul, așa-i?

- Nu, recunoscu el, dar colinde pot să cânt binișor.

- E un instrument de care se însoțesc flăcăii de Anul Nou, făcut dintr-o putinică care are rol de cutie de rezonanță, peste care se așază cu un cerc, o piele de capră sau de oaie. În centrul pieii se face o gaură prin care se trece un smoc de păr de cal, mă rog, coadă de cal, de care se trage cu degetele... Totul pentru a scoate un sunet straniu și interesant, aproape nelumesc.

- Înțeleg că te grăbești, te rog să mă scuzi, e uimitor, trebuie să fie o lume fascinantă, mi-a părut bine...

- Foarte tare mă grăbesc, se repezise ea și o zbughise pe poarta mare de fier. Sărbători fericite!, mai auzi el de dincolo de gratiile porții.

Nu-i stătea în fire să intre în vorbă cu necunoscuți și nu știa ce-i venise să o abordeze pe femeia asta în cafenea. Felul în care ea se apucase să desfacă sârmulița pe care erau covrigii  și să scoată ca Houdini  mere și nuci într-o clipită, ca apoi să le întindă cu o naturalețe desăvâșită, îl mirase peste măsură. Ar fi vrut să o întrebe dacă le-a primit de la Protocol  dar era limpede că venea cu ele de-acasă sau din piață ca să le împartă copiilor ce urmau să vină în emisiunea ei.

- V-a găsit domnul procuror? o întrebă politicos jandarmul care era de serviciu, a doua zi.

- Domnul procuror? repetă ea ca să câștige timp să proceseze informația.

- Ați uitat șalul în cafenea și vi l-a adus, a întrebat cine e doamna care a avut colindători astăzi. I-am spus numele dvs. Și v-a așteptat o vreme aici, în hol.

- Aaa, da, zise ea cu părere de rău. Mulțumesc, nu m-am întâlnit, am ieșit pe poarta cealaltă de care domnul nu avea cum să știe...

Fragment din romanul în curs de apariţie la Editura Şcoala Ardeleană