Poem despre medici. D-lui dr. Sever Călin Moldovan

Paralel cu viaţa cotidiană sau nocturnă normală ce se desfăşoară trepidant în oraş, mai pâlpâie necontenit o altă viaţă, mai ascunsă, mai retrasă, deşi vizibilă, a celor aflaţi în spitale, a celor suferinzi sosiţi aici pentru a se vindeca de diferite afecţiuni. Vin aici pacienţi să-şi pună viaţa la punct, să se împace cu propriul lor trup ajuns în stări critice de insubordonare. Vin să-şi îmbunătăţească ceea ce le-a mai rămas ca zestre genetică, aflată la confluenţa dintre viaţă şi moarte, apoi pentru a merge mai departe pe drumul întortocheat al existenţei. Vin să ia o lecţie de viaţă, apoi să o ia de la capăt. Asupra lor veghează alţi oameni, oameni care vindecă oameni. Îmi place să spun că aici triumfă viaţa! Semnatarul acestor rânduri a fost şi el timp de şapte zile locatar cu drepturi depline al unei Rezerve 1, aflată la etajul patru al Spitalului clinic de urgenţă Bistriţa (la izolaţie, unde nu aveam ca prieten decât un porumbel ce tot gângurea afectuos pe pervaz!), acolo unde am fost pus pe picioare de o echipă de profesionişti din jurul eminentului medic Sever Călin Moldovan, om cu stagii şi-n străinătate, medic priceput şi unanim recunoscut în clinică pentru cunoştinţele lui practice în domeniu sanitar. Acasă, am sesizat dureri abdominale şi, la un moment dat, nu mă mai puteam ridica de pe scaun. Am sunat la 112 şi după cinci minute au venit paramedicii. Repede au constatat că ceea ce acuzam eu este de domeniul veridicului, aşa că n-au ezitat şi-n scurt timp diagnosticul a fost aplicat cu precizie de către dr. Moldovan: inflamaţie intestinală plus uşoare simptome de Covid. Orele de perfuzie cu soluţia Ricter, injecţiile luate pentru înlăturarea inevitabilelor chiaguri de sânge, medicaţia prescrisă şi serviciul de bună calitate al întregii echipe de profesionişti şi-au făcut datoria şi în cele din urmă am fost ,,redat societăţii”, cum spunea fiul meu pe care umorul nu-l părăseşte niciodată. În izolaţie mi-am făcut şi prieteni: înafara porumbelului: Răzvan unu, Răzvan doi, apoi acel tânăr turc stabilit la noi în ţară căruia îi spuneam mereu: ,,Turcii sunt oameni de treabă.” Aceştia mereu vor popula memoria mea. Mi-ar plăcea să vorbesc mai mult despre ei, despre cei în halate care m-au făcut pe mine bine, m-au ,,reparat” şi au vegheat la însănătoşirea mea. Dar mi-am promis că o voi face altădată, mai pe îndelete, nu în fuga condeiului şi a emoţiei ca acum. La externare l-am căutat pe medicul Sever Călin Moldovan să-i adresez un ,,Mulţumesc” din inimă, dar nu a fost de găsit. El nu are un birou în spital, nu are un cabinet, nu are un loc anume ,,al lui”. Biroul lui şi cabinetul sunt peste tot, sunt întregul spital.

Prof. Gavril Moldovan,
senior editor