Trezirea la realitate

Prima zi de școală, pe lângă fastul ei firesc, a fost o dezamăgire cruntă. Atunci am aflat că școala este obligatorie și că, astfel, mă voi îndepărta de ceea ce făceam cu mult drag. Nu vor mai fi jocu¬rile din curte cu sora mea mai mică, nu vor mai fi hoinărelile prin aticariate cu bunicul, nu vor mai fi orele de lectură plătite a ziarelor pentru bunicul (o sursă bună de venit pentru mine), voi spune adio iepurilor (bunicii creșteau iepuri din care făceau ha¬ine de blană, foarte căutate în epocă. Eu eram răs¬punzător de maternitate, de hrănirea puilor, cu care mă și jucam) și hoinărelilor cu bicicleta. Prima zi de școală a fost ca o dezvăluire a lumii. Tot atunci mi-am aflat și prima colegă de bancă, cu care în ace¬eași zi am schimbat pachetele de prânz, primind un sandwich de pui foarte bun în schimbul îngrozitoru¬lui (credeam atunci) meu sandwich cu carne de iepure. Prima zi de școală mi-a descoperit o învățătoare dedicată și blândă, care a trebuit, în următorii ani, să-mi îndure plictisul din timpul orelor, năzbâtiile și, mai ales, atitudinea de deștept. Am intrat în clasa întâi cu arhiva Magazin Istoric citită la zi, cu întreaga colecție Jules Verne citită și cu o iubire profundă pen¬tru calculele matematice complexe pe care le făceam cu bunicii. Poate aceste informații au făcut din mine elevul care am fost, plictisit de materii pe care le știam deja, dar interesat de colegi, fotbal, ciclism și tot felul de alte apucături extrașcolare, care m-au afirmat curând ca unul dintre cei mai excentrici elevi ai unei școli bucureștene de patru etaje, cu peste 1000 de elevi. Tot eu eram, pradoxal, elevul care reușea performanța de a avea toate mediile de 10 cu excepția notei la purtare, care era inevitabil 9. Tot prima zi de școală m-a îndepărtat de lumea frumoasă a cartierului de case (așa era atunci) Pantelimon, unde locuiau bunicii, pentru a mă arunca într-o junglă de blocuri a zonei Titan, unde aveam noi apartamentul.