Părintele Alin Cândea: Iubirea care s-a înălțat pe Cruce

"Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” Aceste cuvinte sunt temelia Evangheliei și esența întregii iconomii a mântuirii. Ele nu vorbesc despre o iubire lăsată la nivelul cuvintelor, ci despre o iubire vie, care coboară în istoria fragilă a omului și se înalță pe Cruce.

Pentru a arăta profunzimea acestui mister, evanghelistul amintește episodul șarpelui de aramă din Cartea Numerilor (21,4-9). Poporul, rătăcind prin pustiu și mușcat de șerpi veninoși, primește de la Dumnezeu un semn paradoxal: Moise ridică pe un stâlp chipul șarpelui, iar cel care îl privea cu credință se vindeca. Obiectul care amintea de moarte devenea, prin voința divină, izvor de viață. Sfântul Augustin a tâlcuit acest simbol astfel: „Moise a înălţat în pustiu şarpele de aramă ca imagine a păcatului care trebuia să fie răstignit. Tot cel ce privea la chipul păcatului era salvat de mușcătura șarpelui, adică de efectul păcatului.” În această prefigurare, Cristos a descoperit cheia Crucii Sale: „Aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară.”

Crucea devine, astfel, locul unde iubirea lui Dumnezeu se arată în forma ei cea mai radicală. În istoria de iubire dintre Creator și creatura Sa, Dumnezeu coboară până în adâncul morții, chiar al morții pe cruce, pentru a ridica pe om la viață. Nimeni nu poate privi crucea fără a se simți vizat de ea: acolo se concentrează tot păcatul nostru și, în același timp, toată iubirea lui Dumnezeu pentru noi. Ceea ce pentru ochii lumii înseamnă umilință și înfrângere, pentru credincios devine izvor de lumină, de viață și de speranță.

Privirea spre Cristos cel răstignit nu este simplă amintire, ci un act de credință mereu viu. Sfântul Ioan Paul al II-lea mărturisea: „Crucea este înălțarea lui Cristos și a noastră. În ea se manifestă că iubirea este mai puternică decât păcatul și moartea.” În orice suferință personală, în fiecare cruce purtată cu trudă, omul este chemat să ridice ochii spre Crucea Domnului și să înțeleagă că acolo își are izvorul viața.

Astăzi, când lumea este sfâșiată de războaie, pandemii, violență și nesiguranță, această pagină evanghelică răsună ca o chemare la speranță. Dacă în pustiu privirea la șarpele de aramă aducea vindecare, cu atât mai mult privirea noastră credincioasă la Cristos răstignit și înălțat aduce tămăduire inimii, lumii și istoriei. În fața durerii văduvelor și orfanilor, în fața celor izgoniți de războaie sau de boli, Crucea rămâne semnul unei iubiri care nu abandonează niciodată, ci se dăruiește până la capăt.