ÎNĂLŢAREA SFINTEI CRUCI

Crucea este simbolul creştinismului, fiindcă pe cruce s-a adus jertfa Fiului lui Dumnezeu, care a dat naştere Bisericii. De aceea, când vedem crucea ne gândim la creştinism, iar când vorbim de creştinism, ne gândim totdeauna la cruce. Fără cruce Biserica nu poate exista, fiindcă Biserica izvorăşte din cruce şi actualizează roadele crucii.

Despre Sfânta Cruce s-a vorbit mult dezbătându-se diferite aspecte ale înţelesului ei. Astfel, sensul crucii – în general – poate fi identic cu cel de răscumpărare, de mântuire: „Nimeni nu s’a suit la cer decât Cel Care S’a pogorât din cer. Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, tot aşa trebuie să Se înalţe Fiul Omului, pentru ca tot cel ce crede într’Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Că într’atât a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într’Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3,13 – 16). S-a analizat apoi sensul Sfintei Cruci privită ca obiect de cult ori căutându-se o interpretare duhovnicească. Acum vom încerca să facem unele precizări, în lumina Sfintei Scripturi referindu-ne – într-o privire de sinteză – asupra sensului moral-creştin al crucii.

De la început observăm că tocmai acest sens defineşte înţelesul biblic al crucii. De aceea, înainte de a vorbi despre cruce sub aspect moral-creştin, trebuie să aşezăm noţiunea în ansamblul doctrinei creştine.

Când vorbim despre cruce ne gândim, în primul rând, la patimile Domnului. Crucea primeşte sens moral-creştin numai în legătură cu opera mântuirii, mai precis, de punctul ei culminant, moartea lui Iisus Hristos. În felul acesta, crucea devine semnul concret care ne vorbeşte de tot ceea ce s-a întâmplat pe Golgota: de iubirea, de smerenia, de răbdarea, de zbuciumul, de pacea celui răstignit. Astfel, crucea nu rămâne numai un semn, ci sensul ei se proiectează într-o realitate tainică devenind – după expresia Sfântului Apostol Pavel – „puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni 1,18).

Vom înţelege mai bine aceasta, dacă vom analiza – în parte – fiecare din aspectele moral-creştine pe care le putem identifica cu sensul duhovnicesc al crucii.

1. Cel mai întâlnit sens al crucii ni-l arată Mântuitorul prin chemarea ce ne-o face, de a-L urma: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8,34). În luarea crucii putem distinge două sensuri: în primul rând un sens pasiv, de răbdare a tuturor greutăţilor venite dinafara noastră, independente de noi. În al doilea rând, un sens activ, manifestat printr-o luptă voită cu tine însuţi, căutând mereu să fii mai bun, să arăţi în fiinţa ta chipul Celui pe care Îl urmezi. La rândul lui, acest sens activ poate avea două aspecte, unul de purificare a oricărui păcat, de eliminare a oricărui rău din fiinţa proprie, apoi altul de căutare a cultivării binelui. Acest sens activ al luării crucii, ca o stăruinţă neîntreruptă de transformare în bine a întregii fiinţe, primeşte un înţeles optimist prin faptul că numai această formă de luptă cu tine însuţi de a te afirma în bine, te poate realiza în starea plenară a fiinţei tale, asigurându-ţi posibilitatea de conlucrare autentică cu semenii. În al doilea rând, fiindcă oricât de greu ar fi urcuşul spre bine, urmându-l pe Hristos şi fiind alături de El, te încrezi în ajutorul Lui şi în succesul realizărilor pozitive. Prin aceasta constatăm că, sub aspect moral-creştin, luarea crucii nu primeşte sensul unei suferinţe dezolante, pe care creştinul o suportă în urmarea lui Hristos, ci un sens activ de luptă hotărâtă cu tine însuţi pentru a reuşi să te realizezi în bine, după chipul lui Iisus Hristos. Astfel crucea devine păstrătoare a virtuţilor care îl fac pe credincios stăpân pe sine însuşi.

Aşadar, din punct de vedere moral-creştin, crucea este semnul curăţirii de păcat. Deşi n-a avut păcat, Hristos moare pe cruce ca „cel mai mare păcătos” pentru ca, prin sângele Său nevinovat care a udat acest lemn de ocară şi tortură (până atunci), să şteargă pentru totdeauna păcatul, iar crucea să devină, în mod tainic, semnul unei iertări şi purificări depline: „… ştergând zapisul ce era asupra noastră, potrivnic nouă prin opreliştile lui, pe care ni l-a luat din cale pironindu-l pe cruce;…” (Coloseni 2,14). Credinciosul privind spre cruce va vedea – tainic – atât pe cel răstignit, cât şi sângele purificator care a curs pe ea. Aceasta pretinde o aderenţă la cruce şi la rănile Domnului, pentru a lua vindecare de păcat şi a căuta necontenit ca, spălat duhovniceşte în sângele crucii, actualizat prin trupul şi sângele euharistic, să păşeşti spre o viţă nouă, fără de păcat (II Corinteni 5,17; Coloseni3,9; Efeseni 4,24).

2. Sensul cel mai evident al crucii, cu implicaţii moral-creştine, este legat de faptul morţii Mântuitorului pe cruce ca manifestare a iubirii. Crucea pe care S-a răstignit Iisus Hristos este semnul unei iubiri universale şi jertfelnice. De pe cruce Mântuitorul rosteşte cuvintele pline de iubire şi iertare: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!” (Luca 3,34). Iisus cere înlăturarea oricărei uri, pentru ca iubirea să rămână biruitoare. Credincioşii nu pot beneficia de roadele iubirii crucii dacă nu se străduiesc ca viaţa lor de zi cu zi să fie străbătută de pulsul iubirii, aşa încât toate faptele lor să devină fapte de iubire. Pe de altă parte, iubire crucii face din toţi cei care o trăiesc – fraţi, aşa încât în Hristos „Nu mai este iudeu, nici elen; nu mai este rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască; pentru că voi una sunteţi în Hristos Iisus” (Galateni 3,28). Dar această frăţietate trebuie să dobândească un caracter universal, în sensul că adevăraţii creştini trebuie să iubească pe orice om ca pe un frate, să se identifice cu lacrimile şi bucuriile oricui şi să tindă necontenit la realizarea binelui.

3. Crucea de pe Golgota este simbolul smereniei creştine. Sfântul Apostol Pavel ne spune despre Mântuitorul următoarele: „…dar S’a golit pe Sine luând chip de rob, devenind asemene oamenilor şi la înfăţişare aflându-se ca un om; S’a smerit pe Sine făcându-Se ascultător până la Moarte – şi încă moarte de cruce!” (Filipeni 2,7 – 8). Domnul nostru Iisus Hristos dă un exemplu de adâncă smerenie, acceptând să moară ca un rob pe cruce. Însă El, rămânând Dumnezeu – deşi moare ca un rob – învinge moartea prin moarte, sculându-Se la viaţă. În felul acesta, crucea devine semnul prin care smerenia ajunge la apogeu. Deşi crucea, ca mijloc de manifestare a smereniei lui Iisus, a istovit până la moarte trupul Răstignitului totuşi, aceasta nu înseamnă o desfiinţare a fiinţei lui ci, posibilitatea de afirmare a ei, prin transformarea într-o viaţă strălucitoare, de biruinţă definitivă a binelui. Tot aşa se întâmplă şi cu credincioşii care se smeresc prin crucea lui Iisus. Ei nu se smeresc pentru ca să-şi desfiinţeze propria lor fiinţă, ci tocmai ca o posibilitate de afirmare a ei, printr-o cunoaştere autentică a propriilor defecte, printr-o crucificare a omului vechi şi printr-o înălţare victorioasă a unui om nou care să întruchipeze, în chip strălucit, binele (Galateni 2, 20– 22; Filipeni 3,10 – 13).

4. Sfântul Apostol Pavel, care a aprofundat taina crucii, ne-o prezintă şi ca pe un semn al împăcării. Pe crucea de pe Golgota s-a săvârşit împăcarea creaturii cu Dumnezeu-Tatăl: „… prin cruce, omorând în ea ura, să-i împace cu Dumnezeu pe amândoi, uniţi într’un singur trup” (Efeseni 2,16). În concepţia apostolului crucea, ca semn al împăcării, primeşte un sens mai larg, referindu-se la restaurarea în Hristos a firii căzute prin păcat, a cerului cu pământul: „…şi prin El pe toate’ntru El să le împace, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, pace făcând prin el , prin sângele crucii Sale” (Coloseni 1,20). De aici rezultă că, pacea ca expresie a împărăţiei lui Dumnezeu, primeşte sensul virtuţii creştine, fiind un bun care aparţine fiinţei credincioşilor – „Că iată , împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17,21) – ce se cere să fie exteriorizat prin elementele caracteristice păcii, care rezidă în angajarea într-o acţiune de sinceră şi dezinteresată dăruie pentru folosul semenilor.

*

* *

Din cele arătate reiese că Sfânta Cruce are un înţeles moral-creştin care nu este doar o teorie abstractă ci se afirmă prin specificul ei practic. Fiind simbolul creştinismului, ea primeşte un sens optimist de curăţire a oricărui rău şi de cultivare neîntreruptă a binelui, în notele lui de smerenie, iubire, pace, în scopul unei dăruiri dezinteresate pentru mai binele semenilor şi a lumii întregi.