Sensul moral-creştin al crucii

Crucea este simbolul creştinismului fiindcă, pe cruce s-a adus jertfa Fiului lui Dumnezeu, care a dat naştere Bisericii prin revărsarea Duhului Sfânt. De aceea când vedem crucea ne gândim la creştinism, iar când vorbim de creştinism, ne gândim totdeauna la cruce. Biserica fără cruce nu poate exista, fiindcă ea izvorăşte din cruce şi actualizează roadele crucii.

Despre Sfânta cruce s-a vorbit mult dezbătându-se diferite aspecte ale înţelesului ei. Astfel, sensul crucii în general, poate fi identic cu cel de răscumpărare, de mântuire (Ioan 3,13-16).

S-a analizat apoi crucea privită ca obiect de cult ori căutându-se o interpretare duhovnicească. Acum vom înerca să facem unele precizări, în lumina Sfintei Scripturi, referindu-ne într-o privire – spunem noi – de sinteză, asupra sensului moral-creştin al crucii.

Chiar dintru început observăm că tocmai acest înţeles defineşte înţelesul biblic al crucii. Astfel, înainte de a vorbi despre cruce sub aspect moral-creştin, trebuie să aşezăm noţiunea în ansamblul doctrinei creştine.

Când vorbim despre cruce, ne gândim, în primul rând, la patimile Domnului. Crucea primeşte sens moral-creştin numai legată de opera mântuirii, mai exact, de punctul ei culminant, moartea lui Iisus Hristos. În felul acesta, crucea devine semnul concret care ne vorbeşte de tot ceea ce s-a întâmplat pe Golgota: de iubirea, de smerenia, de răbdarea, de zbuciumul, de pacea Celui răstignit.

Astfel crucea nu rămâne numai un semn ci, înţelesul ei se proiectează într-o realitate tainică, devenind – după cum spune Sf. Apostol Pavel – “puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni 1, 18).

Considerăm că vom înţelege mai bine aceasta, dacă vom încerca să analizăm în parte fiecare dintre aspectele moral creştine pe care le putem identifica cu sensul duhovnicesc al crucii.

1.Cel mai întâlnit sens al crucii ni-l arată Mântuitorul prin chemarea care ne-o face de a-L urma: “…Oricine voieşte să vină după mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8,34). În luarea crucii putem distinge două sensuri: în primul rând un sens pasiv, de răbdare a tuturor greutăţilor venite dinafara noastră, independente de noi; în al doilea rând, un sens activ, manifestat printr-o luptă voită cu tine însuţi, căutând mereu să fii mai bun, să arăţi în fiinţa ta chipul Celui pe care Îl urmezi.

La rândul lui, acest sens activ poate avea două aspecte, unul de purificare de orice păcat, de eliminare a oricărui rău din fiinţa noastră şi altul, de căutare a cultivării binelui. Acest sens activ al luării crucii ca o stăruinţă neîntreruptă de transformare în bine a întregii fiinţe, primeşte un sens optimist prin faptul că numai această formă de luptă cu tine însuţi de a te transforma în bine, te poate realiza în starea plenară a fiinţei tale, asigurându-ţi posibilitatea de conlucrare autentică cu semenii. În al doilea rând, oricât ar fi de greu urcuşul spre bine, urmându-L pe Hristos şi fiind alături de El, te încrezi în ajutorul Lui şi în succesul realizărilor pozitive. Prin aceasta constatăm că, sub aspect moral-creştin, luarea crucii nu primeşte sensul unei suferinţe dezolante, pe care creştinul o suportă în urmarea lui Hristos, ci un sens activ de luptă hotărâtă cu tine însuţi pentru a reuşi să te realizezi în bine după chipul lui Iisus Hristos.

Astfel crucea devine păstrătoare a virtuţilor care îl fac pe credincios stăpân pe sine însuşi.

Prin urmare, din punct de vedere moral-creştin crucea este semnul curăţirii de păcat. Deşi n-a avut păcat, Hristos moare pe cruce ca “cel mai mare păcătos” pentru ca prin sângele Său nevinovat care a udat acel lemn de ocară şi tortură, să şteargă pentru totdeauna păcatul, iar crucea să devină în mod tainic semnul unei purificări şi iertări (Coloseni 2, 14). Adevăratul credincios când priveşte spre cruce îl vede atât pe Cel răstignit, cât şi sângele purificator care a curs pe ea. Aceasta pretinde o alipire de cruce şi de rănile Domnului, pentru a putea lua vindecare de păcat şi a căuta necontenit ca, spălat duhovniceşte în sângele crucii actualizat prin trupul şi sângele euharistic, să păşeşti spre o viaţă nouă, lipsită de păcat (II Corinteni 5,17; Coloseni 3,9; Efeseni 4,24).

2.Sensul cel mai evident al crucii cu implicaţii moral-creştine este legat de faptul morţii Mântuitorului pe cruce ca manifestare a iubirii.

Crucea pe care S-a răstignit Iisus Hristos este semnul unei iubiri jertfelnice universale. De pe cruce Mântuitorul rosteşte cuvinte pline de iubire şi iertare: “…Părinte iartă-le lor că nu ştiu ce fac” (Luca 23,34). Aici, Iisus cere înlăturarea oricărei uri, pentru ca iubirea să rămână biruitoare. Credincioşii nu se pot bucura de roadele iubirii crucii dacă nu se străduiesc să trăiescă viaţa de zi cu zi străbătută de pulsul iubirii, în aşa fel încât toate faptele lor să devină fapte de iubire. Pe de altă parte, iubirea crucii face din toţi cei ce o trăiesc – fraţi, aşa încât în Hristos “Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi femeiască…” (Galateni 3,28). Dar această frăţietate trebuie să primească un orizont universal, în sensul că adevăraţii creştini trebuie să iubească pe orice om ca pe un frate, să se identifice cu lacrimile şi cu bucuriile oricui şi să tindă necontenit la realizarea binelui.

3.Crucea de pe Golgota este simbolul smereniei creştine. Sfântul Apostol Pavel ne spune că Mântuitorul “S-a smerit pe Sine ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte de cruce”. (Filipeni 2.7-9). Iisus Hristos dă un exemplu de adâncă smerenie, acceptând să moară ca un rob, pe cruce. Însă, rămânând Dumnezeu el, deşi moare ca rob, învinge moartea prin moarte, sculându-Se la viaţă. Astfel, crucea devine semnul prin care smerenia ajunge la apogeu. Deşi crucea ca manifestare a smereniei lui Hristos a istovit mână la moarte trupul Răstignitului, totuşi aceasta nu înseamnă o desfiinţare a fiinţei Lui, ci posibilitatea de afirmare a ei, prin transformarea într-o viaţă strălucitoare, de biruinţă definitivă a binelui.

Tot aşa se întâmplă şi cu credincioşii care se smeresc cu crucea lui Iisus. Ei nu se smeresc ca să-şi desfiinţeze propria lor fiinţă, ci tocmai ca o posibilitate de afirmare a ei, printr-o cunoaştere autentică a propriilor defecte, printr-o crucificare a omului vechi şi printr-o înălţare victorioasă a unui om nou care întruchipează în chip strălucitor binele (Galateni 2,20-22; Filipeni 3,10-13).

4.Sfântul Apostol Pavel care a aprofundat taina crucii, ne-o prezintă ca pe un semn al împăcării. Pe crucea de pe Golgota s-a săvârşit împăcarea creaturii cu Dumnezeu-Tatăl: “Şi să-i împace cu Dumnezeu pe amândoi, uniţi într-un trup, prin cruce, omorând prin ea vrăjmăşia” (Efeseni 2,16). Crucea, ca semn al împăcării primeşte, în concepţia Apostolului, un sens mai larg, referindu-se la restaurarea în Hristos firii căzute prin păcat, a împăcării cerului cu pământul:

“Şi printr-Însul toate cu sine să le împace, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin el, prin sângele crucii Sale” (Coloseni 1,20). De aici rezultă că, pacea ca expresie a împărăţiei lui Dumnezeu, primeşte sensul virtuţii creştine, fiind un bun care aparţine fiinţei credincioşilor (Luca 17,21), ce se cere să fie exteriorizat prin elemente caracteristice păcii, care rezidă în angajarea într-o acţiune de sinceră şi dezinteresată dăruire pentru folosul semenilor

x

Din cele spuse reiese că sfânta cruce are un înţeles moral-creştin care nu este o teorie abstractă ci se afirmă prin specificul ei practic. Fiind simbolul creştinismului, ea primeşte un sens optimist de curăţire a oricărui rău şi cultivare neîntreruptă a binelui, în notele lui de smerenie, iubire, pace, în scopul unei dăruiri dezinteresate pentru mai binele semenilor şi a lumii întregi.