Pr. Vasile Beni: Crucea ne învață că din orice cădere există și ridicare, totul depinde de noi!

Textul evangheliei la Duminica a treia din Postul Mare: „Și chemând la Sine mulțimea împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-mi urmeze Mie. Căci oricine va voi să-și scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine și pentru evanghelie, acela îl va scăpa. Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă își pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat și păcătos, și Fiul omului se va rușina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinții îngeri.”(Mc 8,34-38)                                        

Dragii noştri credincioşi!

Dacă privim istoria omenirii de la origini până în zilele noastre, putem observa două lemne care au marcat întreaga ei dezvoltare. Primul este pomul cunoaşterii binelui şi răului din rai, iar al doilea este Crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul nostru Iisus Hristos; primul pare a avea viaţă, dar aduce moarte, al doilea pare a fi mort, dar aduce viaţă. Şi patru sunt zilele liturgice de peste an care sunt dedicate sfintei Cruci: Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci, înălțarea Sfintei Cruci, duminica de după Înălțarea Sfintei Cruci, precum și duminica a treia din postul mare - în care ne și aflăm și care ne oferă prilejul de a medita asupra mai multor lucruri legate de sfânta Cruce. Pentru că în această duminică a treia din post, dar şi la sărbătoarea Înălţării sfintei Cruci, Sfânta Cruce se scoate din altar în mijlocul Bisericii, pentru a fi văzută şi sărutată de toţi cei ce o cinstesc.

Să ne oprim la câteva dintre ele:  

1. Simbolul crucii la popoarele precreştine - În general, în antichitate Crucea era cunoscută ca obiect de tortură. Crucificarea era considerată una dintre cele mai înfricoşătoare pedepse pe care le putea născoci mintea omenească şi se aplica răufăcătorilor înrăiţi, sclavilor fugari, răzvrătiţilor şi uneori ostaticilor. Ea era considerată moartea cea mai degradantă şi cea mai ruşinoasă. Cel răstignit era sortit unei morţi lente, dar chinuitoare, nu se învrednicea de nicio consideraţie, durerea lui nu impresiona pe nimeni şi nu rareori, trupul aflat încă în agonie, era sfâşiat de păsările răpitoare. Priveliştea era atât de înspăimântătoare, încât un înţelept spunea înfiorat: „Răstignirea este moartea cea mai cumplită şi cea mai înfricoşătoare; fie ca aceasta să fie departe nu numai de trupul unui cetăţean roman, ci şi de ochii, ba chiar şi de cugetul lui” (Cicero, Verr. V, 64, 66; apud. V. Tarnavski, Arheologia Biblică, Cernăuţi, p. 314.). Pedeapsa crucificării era cunoscută şi de către iudei. În Deuteronom găsim o astfel de pedeapsă: „De se va găsi la cineva vinovăţie vrednică de moarte şi va fi omorât, spânzurat de copac (lemn), trupul lui să nu rămână peste noapte spânzurat de copac, ci să-l îngropi tot în ziua aceea, căci blestemat este înaintea Domnului tot cel spânzurat pe lemn şi să nu spurci pământul tău pe care Domnul Dumnezeul tău, ţi-l dă moştenire” (Deut. 22, 22-23; Iosua, 8, 29; 10, 26-67).    

2. Sfânta Cruce în creştinism - În Noul Testament, Crucea are o altă semnificaţie decât cea pe care o avea la popoarele precreştine. Crucea nu poate fi despărţită de Persoana Mântuitorului Iisus Hristos care este “mântuirea păcătoşilor” (Ef.2, 13-22). Prin jertfa de pe Cruce a Mântuitorului ea este obiectul mântuirii neamului omenesc. Răstignirea Mântuitorului cu braţele deschise vrea să arate opera de mântuire orientată către toţi oamenii. Hristos îi îmbrăţişează pe toţi, “destrămând duşmănia, prin trupul Său” (Ef. 2., 15). În felul acesta se restabileşte pacea dintre Dumnezeu şi om, dintre om şi Dumnezeu şi dintre oameni. Braţele Crucii au şi ele o semnificaţie aparte. Cel orizontal arată că jertfa Mântuitorului se răsfrânge asupra întregii creaţii, restabileşte armonia dintre om şi creaţie. Braţul cel vertical arată actul de refacere a legăturii dintre Dumnezeu şi om, dintre ceresc şi pământesc, arată posibilitatea de îndumnezeire a omului. Omul nu mai este un “animal raţional”, ci un “animal îndumnezeit” – după cum afirmă P. Nellas. În creştinism, Sfânta Cruce are mai multe semnificaţii: duhovnicească; de altar de jertfă; semn dumnezeiesc.

Să ne oprim la fiecare dintre ele:

a. Crucea ca înţeles duhovnicesc. Crucea reprezintă dragostea lui Dumnezeu faţă de noi. Fiul Omului a luat trup de om pentru a ispăşi păcatele lumii. Învierea Mântuitorului este o mărturie a transformării trupului omenesc, restaurarea şi îndumnezeirea lui. Pentru a învinge moartea Dumnezeu trebuia să stârpească sămînţa răutăţii care era pătrunsă în fiinţa umană şi în creaţie, iar originea răului a fost mândria. Jertfa pe Cruce este un semn al smereniei, un semn al ascultării faţă de voia lui Dumnezeu ca răspuns la mândria şi neascultarea protopărinţilor noştri Adam şi Eva. În această jertfă a Mântuitorului se descoperă esenţa iubirii creştine care diferă radical de iubirea erotică, senzuală, egocentrică din păgânism. Evanghelia ne descoperă acest adevăr: “Nimeni nu are mai mare dragoste ca aceasta decât ca viaţa să şi-o pună pentru prietenii săi”, spune Iisus (Ioan 15, 13).

b. Crucea este  altarul de jertfă al lui Hristos. Dacă în Vechiul Testament pentru ispăşirea păcatelor se aducea jertfă, la fel pentru iertarea păcatului comis de protopărinţii noştri era nevoie de jertfa Mântuitorului. Dacă în Vechiul Testament locul de jertfă de animale era socotit sacru, iar cel ce se atingea de el era sfinţit (Ieş. 30, 28-29), este de la sine înţeles că  acum Crucea trebuie privită ca un simbol al harului sfinţitor în lume. Prin sângele Mântuitorului s-a sfinţit şi Crucea, care devine din obiect de tortură un obiect de sfinţire şi de mântuire a credincioşilor. Din acest motiv, Apostolul Pavel spune că pentru cei necredincioşi Crucea devine din obiect de sminteală, simbol al biruinţei şi al mântuirii (I Corinteni 1, 18). Crucea este altarul de jertfă al Mântuitorului, în felul acesta se descoperă unitatea adâncă dintre Hristos şi Cruce fără de care nu era posibilă mântuirea neamului omenesc. Crucea este altarul de jertfă prin care se ridică păcatele lumii (Evrei 9,28). Această jertfă sângeroasă de pe Cruce se prelungeşte până la sfârşitul veacurilor în mod nesângeros în Biserică la Sfânta Liturghie (Mt.28,20). Împărtăşania care se oficiază la Liturghie reprezintă trupul lui Hristos în chip real care nu diferă cu nimic de cel oferit apostolilor la Cina cea de Taină de Mântuitorul. El este puterea dumnezeiască care ne repară trupul nostru de puterea morţii şi ne ajută să avem viaţa veşnică (Ioan 6, 53-59).

c. Crucea este semnul lui Hristos şi al creştinilor. Scriptura vorbeşte despre “semnul Fiului Omului” (Mt. 24,30), iar Biserica a văzut în acest semn Sfânta Cruce, deoarece prin ea dobândim mântuirea, cu ea deschidem porţile raiului. Astfel Crucea devine şi semnul creştinilor ca semn de iubire dintre Dumnezeu şi om, motiv pentru care noi ne însemnăm cu acest semn (Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu, Ortodoxia nr. 3, 1978, p. 497-511). Prin închinarea la Sfânta Cruce, credincioşii se închină Celui care S-a răstignit pe ea – Mântuitorului Iisus Hristos. De aceea credincioşii se închină Sfintei Cruci pentru că prin jertfa Mântuitorului se dobândeşte viaţa veşnică, se restaurează fiinţa umană, adică omul are posibilitatea să biruie moartea, să se vindece sufleteşte şi trupeşte prin puterea ei. În felul acesta, omul este chemat la îndumnezeire, la împlinirea lucrării care trebuia s-o facă Adam şi Eva.

3. Semnificaţia dogmatică a însemnării cu sfânta Cruce. Însemnarea credincioşilor cu semnul Sfintei Cruci are o semnificaţie dogmatică care reflectă învăţătura de credinţă creştină. Cele trei degete împreunate reprezintă Sfânta Treime – Dumnezeul tuturor care se află în cer. Cele două degete strânse în palma mâinii drepte reprezintă, pe de o parte, cele două firi ale Mântuitorului Iisus Hristos, unirea dintre firea umană şi cea dumnezeiască, coborârea lui Dumnezeu pe pământ, iar, pe de altă parte, îi reperezintă pe Adam şi Eva care se închină Sfintei Treimi aici pe pământ. Semnul Sfintei Cruci reprezintă restabilirea legăturii dintre cer şi pământ, dintre firea umană şi cea dumnezeiască. Părţile trupului care sunt însemnate cu semnul Sfintei Cruci au şi ale un simbolism dogmatic. Fruntea închipuie cerul, pieptul închipuie pământul, iar umerii închipuie locul şi semnul puterii. Sfântul Ambrozie al Milanului spune că fruntea reprezintă sediul cugetării, adică al mărturisirii lui Dumnezeu prin cuvânt şi gândire; inima reprezintă sediul iubirii, pentru că Dumnezeu este iubire şi noi, la fel, trebuie să iubim; braţele reprezintă efortul, activitatea, munca care trebuie s-o depună credinciosul pentru Hristos. (Pr. Prof. Nicolae Petrescu, Ortodoxia, anul XLVII nr. 1-2, ianuarie-iunie 1995, p. 102-109).      4. Crucea ne învață că din orice cădere există și ridicare, totul depinde de noi. Crucea ne însoţeşte în toată viaţa noastră, de la botez până la mormânt, când ne odihnim întru nădejdea Învierii sub umbra crucii. Crucea are multe semnificaţii în viaţa creştinului. Neputinţele şi necazurile din viaţa unui om sunt crucea pe care o poartă pe drumul vieţii. Pentru cineva, crucea poate să însemne lipsa sănătăţii, faptul că s-a născut foarte sărac şi necăjit ori a căzut într-o boală incurabilă, pe care o poartă toată viaţa. Crucea poate fi şi un eşec ori regretul unei neîmpliniri. Crucea copilului orfan este lipsa de dragostea părintească. Crucea cuiva care şi-a pierdut soţul sau soţia este crucea văduviei, durerea provocată de dor şi de singurătate. Există şi o cruce a sărăciei, a celor lipsiţi de bunuri materiale, după cum există şi o cruce a grijilor oamenilor bogaţi, dar singuri, izolaţi şi invidiaţi. Minţile sclipitoare ale teologiei au văzut şi o cruce a geniului, a omului intelectual, neînţeles de societatea în care trăieşte, uneori prigonit, de cele mai multe ori invidiat şi apostrofat de suflete care nu i-au înţeles misiunea. Crucea este şi lupta sau osteneala de a săvârşi binele, a mărturisi adevărul şi a face dreptate într-o lume plină de răutăţi şi de invidie. Deci chiar dacă suntem sănătoşi sau nu ştim ce înseamnă durerea de a pierde o persoană iubită, sau avem o situaţia materială bună, totuşi avem datoria de a ne lua crucea ostenelii săvârşirii faptelor bune, căci nimeni nu se poate mântui fără osteneală. Sfântul Isaac Sirul spune: „Calea lui Dumnezeu este crucea de fiecare zi, căci nimeni nu s-a suit la cer cu răsfăţ”. Cu toţii avem o Cruce de purtat. În faţa Crucii lui Hristos, putem alege:

a.Să luăm Crucea. Este greu, atât de greu, încât e posibil să cădem de mii de ori pe acest drum al crucii. Să fim zdrobiți de greutatea ei, mai ales că nu lipsesc cei ce ne biciuiesc pe drum, ne ocărăsc şi îşi scuipă ura adunată în inimă asupra noastră, numai pentru că am ales să Îi urmăm lui Hristos. Dar fie şi căzând de mii de ori, Domnul va fi acolo să ne ajute, pentru că şi El s-a lasat ajutat de Simon din Cirene, când a căzut sub greutatea supra-omenească a Crucii Sale. Esenţialul în aceste clipe este să strângem Crucea şi mai tare în braţe, să nu îi dăm drumul, să ne legăm prin ea de Hristos. Să îi urmăm Lui, chiar dacă am fi ultimul din turmă, chiar dacă simţim că în fiecare clipă parcă cedăm. Să nu cedăm, orice ar fi!

b.Să cârtim împotriva Crucii. O altă variantă ar fi să cârtim împotriva Crucii. Crucea, când cârteşti, devine de mii de ori mai grea, devine insuportabilă, chin, iad. Harul nu poate veni în inima unui om ciudat sau în inima unui om care duce crucea îmbufnat şi răvrătindu-se împotriva Celui ce ne cheamă la drum. Dar nici în acest caz nu suntem lipsiţi de nădejdea mântuirii. Domnul aşteaptă, cu drag, cu dor, cu îndelungă răbdare ca acesta să renunţe la egoism, să renunțe la gândul că ar putea să mai taie din greutatea Crucii, să nu fie nevoit să se jertfească întreg.

c. Să trădăm Crucea. Iar ultima variantă ar fi să trădăm Crucea. Acesta este singurul mod în care suntem „scutiţi” de Cruce. Putem să Îl trădăm pe Hristos, şi aşa nu vom fi obligaţi să luăm Crucea, nici să Îl urmăm pe Acesta Răstignit. Aflându-ne pe drum, având deja Crucea, putem, atunci, să trădăm. Cum? Să ne împrietenim cu cei ce ne biciuiesc. Să încercăm să le intrăm în graţii sau pe sub piele, cum se zice. Să ne alăturăm glumelor ucigaşe pe care le fac pe seama celui Răstignit. Sau să tăcem când fac acestea. Să căutăm protecţia lor şi să ne luăm partea lor în această viaţă, pierzându-o în schimb pe cea veşnică. Trădăm Crucea fiecare dintre noi când nu avem putere să combatem păcatul, abuzurile, nedreptăţile, când ne îndulcim cu vorba poporului „o mână o spală pe alta şi amândouă spală faţă”, când ne spunem „lasă mă, că merge şi aşa!”. La Hristos nu se merge cu jumătăţi de măsură, cu compromisuri.

Acum, cât suntem sub cruce, suntem chemați să privim la ea și la Cel ce S-a jertfit pe ea, udând-o cu mult sânge nevinovat. Părintele Dumitru Stăniloae, marele teolog și dogmatist român, spune că cel mai frumos şi convingător discurs despre dragoste este îmbrăţişarea lui Hristos de pe Cruce. Dacă ar trebui să ne oprim la o concluzie am putea spune că: Crucea ne învață că din orice cădere există și ridicare, totul depinde de noi! Amin !

pr. Vasile Beni