Fragilitatea ființei umane

Nu știu dacă astăzi păpușile de porțelan mai sunt simboluri ale eleganței și rafinamentului, ale grației și feminității. Cert este că au fost și cred că mai sunt apreciate pentru frumusețea lor estetică, delicată, de vreme ce există artiști care mai practică asemenea artă. În trecut erau folosite ca obiecte de decor în case pentru a indica bunăstarea și gustul estetic al proprietarilor, ca semn al abundenței materiale și al unui statut social înalt. Forța expresivă și detaliile lor fine întruchipează gingășia și inocența de obicei a ținutei feminine, încântând și inspirând generații întregi.

            Păpușa de porțelan se intitulează romanul lui Alin Cordoș, apărut la editura Charmides, în 2025, menit să ne conecteze cu trecutul mai mult sau mai puțin îndepărtat de noi, avertizați fiind de autor astfel: „Păpușile nu au suflet, nu au inimă. Ele sunt reflexia emoțiilor, stărilor sufletești și răutății micuțelor lor stăpâne”. Gestul simbolic al spargerii unui astfel de „bibelou” cu care se deschide și se închide acest roman comportă multe interpretări. Ajuns la maturitate, protagonistul constată, după ce viața lui s-a intersectat cu mai multe femei, că „iubirea este elixirul memoriei” și că împreună, iubirea și gravitația „transcend timpul”; el, timpul, macină dorințele și patimile, înmuindu-le. Asistăm la strigătul disperat al protagonistului (un alter ego al autorului), care s-a îndrăgostit de femei pe care le-a înzestrat cu virtuți nemeritate, aidoma unui Don Quijote modern, care, însă, nu vrea să apeleze la replici siropoase, sentimentale; unele l-au trădat, l-au mințit, l-au respins, altele l-au urât în tăcere, câte una are veleități lirice (Clara), în timp ce „păpușile străjuiesc patul în care s-a iubit” cu voluptate. Din păcate, tânjește în van după iubirea visată. Hipersensibilitatea eroului central se ascunde într-un limbaj dur, aspru, direct, pentru că în adâncul sufletului se teme de ridicol, de penibil.

            În general, acest roman este neliniștitor, greu controlabil prin simplu fapt că este împotriva comportamentelor șablon, chiar se revoltă împotriva lor, romancierul pur și simplu refuză să scrie canonic; el poate fi un epistolar sau o carte de memorii. Oralitatea predomină scriitura, apelează la argoul studențesc, deseori cotloanele sufletului său se hrănesc cu literatura din Shakespeare, Proust, Joyce, Gogol, Francois Villon, Breban (cu celebrul său erou, Grobei), firește și Biblia, ori îl bântuie muzica tinereții cu Phoenix și Canarul galben, Beatles, Pink Floyd etc. Nu de puține ori personajul central se simte „obosit, bătrân și pustiu de singur” în „jungla urbană” unde este nevoit să trăiască, căci „viața este un îndelung șir de decepții, dezamăgiri și compromisuri”, gata să se prăbușească. Totuși, veți întâlni în acest roman personaje care au în comun visarea, sunt vizionare, la un moment dat, o fată afirmă că „toamna sucește mințile poeților”, le este frică de blazare, imposibilitatea comunicării totale îl obsedează, iar mai mereu întrebările rămân retorice. Singura alternativă, după „spargerea” păpușii de porțelan, este să se întoarcă, pocăit, la muzică și filozofie, la artă și cultură, în general.

            O temă frecventată des în această carte este cea a călătoriei, a călătorului. Pentru erou, „viața devine un fel de gară”, haltele, gările sunt goale „ca un mormânt”, trenurile înghețate, pline de „păpuși de porțelan”, n-au destinație precisă, pentru ca, după 30 de ani, aceleași trenuri să plece în locuri inventate de romancier. În sălile de așteptare, înainte de perioada decembristă a lui ‘89, „timpul împărțea Viața și Moartea”, iar vagoanele erau ca „niște frigidere mobile cu roți”. Concretul cotidian era populat de bețivi, crâșme, curve, militari, transfugi (cu veșnica lor obsesie: ajungerea în orașul Trieste), elevi, studenți, preoți care au renunțat cu ușurință la greco-catolicismul slujit ani de-a rândul, milițieni buhăiți, penibili, spălați pe creier, cu limbajul lor de lemn, ce bat fără compasiune, care habar n-aveau de doctrina comunistă, singurul lucru la care se pricepeau era să chinuiască oamenii nevinovați, neputincioși.

            Năpădit de gânduri și de trecut, multe din cotiturile de destin avute de protagonist sunt doar bănuite. El beneficiază de o libertate de care autorul n-a avut parte înainte de 1989, când teama nimicea „orice urmă de demnitate”.

                                                                                 Icu Crăciun