Erou liric şi lebădă de smoală

Noul volum de poeme al Melaniei Cuc, Lebăda pe asfalt (2010*), ţine de o interesantă strategie a creaţiei acestei artiste polivalente ce, după cum remarca Artur Silvestri (în prezentarea de faţa a patra a coperţii), «impresionează deopotrivă prin diversitate, exuberanţă în a se exprima şi încredere în steaua ei; această atitudine este neobişnuită la scriitorul român recent, care îşi traduce spaima de a nu se putea defini, într-un amestec de îndrăzneală neconţinutistică şi o privire venită „de sus“…; nimic din acestea în alcătuirea inactuală a Melaniei Cuc, unde ceea ce se creează, într-un fel rapsodic, se aseamănă cu încrederea absentă, fără de nici o clătinare, ce ne impresionează contemplând natura; […] scrie cum respiră».

Metafora-simbol, „lebăda pe asfalt“, din titlu, se „decodifică“ deopotrivă în spaţiile epicităţii (fără a cădea în prea multe aridităţi descriptivist-jurnalistice ale realităţilor trăite cotidian de ensul-protagonist tulburat, răvăşti, agresat etc.) şi ale energetismului eroului său liric, sângerând între piroanele ieşite din medaliile modernelor / contemporanelor Golgothe: «Învăţ învierea mergând / […] / Ca o medalie peste care s-a suprapus sufletul» (p. 5); «Creşte vremea la sânul meu / Ca puiul de gâscă între ruinele / De la Colosseum» (p. 6); «Am fost o cetate cu oameni, / Pâine frântă pe roată» (p. 10); «Păpuşile cu genunchi anchilozaţi / În cutiile frumoase, perfect sigilate. / – Vââând garoafe din hârtie roşie ! / Strigă un telal de-a lungul / Şi de-a latul oraşului invadat / De grâul ce a germinat direct din colivă» (p. 15); «Roşu-chinezesc creşte noaptea / La metrou, la teatru…» (p. 41); «Prin centrul ochiului public / Trece prima lebădă de la balşoi-tetru. / Şi-a dezlegat limba / Şi nojiţele pantofilor de satin roz. / E fericită să mai poată atinge o dată / asfaltul ciuruit de tinerii grauri…» (p. 46) etc.

Lângă lebăda de smoală, eroul liric al Melaniei Cuc mai constată că: «nu mai rodeşte / pironul din lemnul răstignirii» şi că «în cimitirul eroilor este răcoare şi / miros de vodkă siberiană» (p. 57); mai ştie că este minţit de ochiul lentilei chiar şi în tot ce spune «Despre noaptea cu pielea umezită / De lacrima privighetorilor de la / Katin» (p. 72), în vreme ce «fulgii cosmici cresc ca nebunii» (p. 82).

Şi dacă receptorul priveşte atent melanian-cuciana eroină lirică din „cuşca lupilor lui Decebal“, unde-a intrat («Mamele de îngeri / Îmi fac semne de disperare / Din spaţiul natal. / – Cu mine cum rămâne ?! / Întreabă, în timp ce / Eu caut nojiţa şi copacul falnic / de care să îmi spânzur / Frica de detoate.» – p. 89), are surpriza să descopere că poeta noastră de azi se identifică în lebăda asfaltului, adică în „lebăda neagră“, ce-şi rosteşte cântecul, izbindu-se furtunos de aceleaşi limite tragice (*Melania Cuc, «Lebăda pe asfalt», poeme, Bucureşti, Editura Anamarol, 2010; pagini A-5: 104; ISBN 978–606–8049–36–6).

Prof. dr. Ion PACHIA-TATOMIRESCU