Lumea transilvană. A fi creștin catolic, luteran sau calvin pe pământul Ardealului însemna să fii un cetățean privilegiat

Autor: Mircea Gelu Buta[1]

Istoricii ne învață că cele mai importante popoare cunoscute ale Transilvaniei au fost, în ordine cronologică, daco-geții și romanii (latinofonii), în antichitate, apoi românii, ungurii, sașii și secuii, în vremurile medievale[2]. Musafiri pe teritoriul Transilvaniei, la fel ca ungurii și secuii, coloniștii germani s-au grăbit să facă cauză comună cu ceilalți oaspeți, pentru a-i scoate pe autohtoni din viața publică și a le acapara proprietățile. Erau vremuri când peste modelele spirituale de viață răsăriteană bizantină s-a adăugat cel apusean catolic, iar mai apoi o importantă componentă protestantă, cu care o perioadă îndelungată de timp s-au aflat în competiție și dispută, periclitându-și reciproc existența.

A fi creștin catolic, luteran sau calvin pe pământul Ardealului însemna să fii un cetățean privilegiat, pe când ortodocșii, păstrătorii celei mai vechi forme de credință creștină din fosta provincie a Daciei romane, au rămas practicanții unui rit tolerat, căruia multă vreme i-au fost interzise drepturile de a-și construi biserici și ridica clopotnițe[3]. Totuși, prin stăruința vlădicilor și felul cum au știut ei să apere credința străbună, care era atât de încătușată prin condițiile umilitoare care îi erau impuse, Biserica nu numai că a răzbit, ci a fost și o pavăză în vârtejul numeroaselor primejdii, care s-au abătut de-a lungul timpului asupra românilor ardeleni. Deoarece în și prin Biserică am avut aproape singura instituție organizată și stabilă, la adăpostul căreia s-a putut dezvolta viața istorică a neamului nostru, este firesc ca începutul istoriei politice a românilor ardeleni să coincidă cu organizarea lor bisericească, desăvârșită încă în sec. al XVI-lea în forma unităților naționale, sub raportul vieții religioase și culturale[4].

Credința fanatică a ungurilor și sașilor în „drepturile lor istorice” a fost însă îngenuncheată de marele proiect al uniației, care a însuflețit generația românească de la 1918.   Ca ironie a sorții, românii au fost aceia care, prin intervenția armată curajoasă din anul 1919, au reușit să îndepărteze pericolul bolșevizării Ungariei și, probabil, a întregului est european[5].

Din admirație și recunoștință pentru acești mari eroi ai neamului, îmi doresc ca în piețele fiecărui oraș din România să fie ridicat un Altar Național, care să amintească privitorului eternitatea acestui neam.

Trăind de secole alături de unguri, sași, secui, armeni, evrei ș.a., românii ardeleni au dobândit experiența alterității. Așa au învățat, dincolo de momentele tensionate, să le accepte calitățile și defectele celorlalți, dar și să le respecte valorile și tradițiile, conferind lumii transilvane acea unicitate pe care o numim azi „o lume a toleranței”. Nu trebuie uitat însă că, de-a lungul istoriei, toleranța transilvană a însemnat supunere, acceptare și respingere, primire și excludere, egalitate și segregare, moderație și extremism. Acesta din urmă a fost îmbrățișat în timp de unguri, sași, dar și de români, în funcție de poziția social-politică dominantă sau marginalizată pe care s-au aflat, iar istoria Ardealului abundă de asemnea momente.

În timp, prin contopirea secuilor cu ungurii, iar după cel de-al Doilea Război Mondial,  migrarea masivă a sașilor în Germania și a evreilor în Palestina, tabloul etnic al Transilvaniei s-a simplificat mult. O lecție de viață din care românii au învățat că nu au suferit numai ei și că nu sunt singurele victime ale nedreptăților istoriei. Trebuie știut însă că ideologia comunistă, de care sunt învinovățiți, deseori, românii, nu s-a născut la Moscova sau la Vladivostok și, cu atât mai puțin, la București. Ea a prins viață în inima Occidentului și o tragică ironie a sorții a făcut ca să fie pusă în practică în câteva țări ale Europei centrale și de est, cu care nu avea însă niciun fel de afinități. Maghiarii au dat un mare teoretician marxist, pe Georg Lucács, noi, românii, am consacrat în Occident, în sec. al XX-lea, doi intelectuali de dreapta, pe Cioran și Eliade, și un dramaturg, Eugen Ionescu, care, fără să fi fost om de dreapta, a fost un adversar mărturist al totalitarismului de stânga. Nici în România și nici în alte țări comunizate de religia ortodoxă nu au ieșit mari teoreticieni de stânga, pentru că aceste popoare își au unitatea în Biserică și nicidecum în doctrine politice [6]. De altfel, ideologiile nu reprezintă o componentă esențială a omului, ele apar odată cu revoluțiile și dispar așa cum au venit. Să ne reamintim de lagărele și închisorile comuniste, unde oameni de etnii și orientări politice diferite, în fața suferinței comune, și-au depășit apartenența și au existat nenumărate cazuri în care un român a îngrijit un sas, un ungur sau un evreu ori invers. Aceasta mi se pare normalitatea. La fel cred că ar trebui să fie și în cazul ecumenismului, despre care se discută atât de mult: să nu dușmănești pe cineva că e catolic, putem discuta în contradictoriu, dar să prețuim omenește oamenii înseamnă mai mult decât confesiunile și ideologiile.

Astăzi, în condițiile în care nu poți fi un bun cetățean al lumii globalizate dacă nu ai un loc al tău de baștină, unde au trăit strămoșii și-ți sunt îngropați părinții, secuii, ungurii și sașii, redescoperindu-și conștiința autonomiei și a vechilor privilegii medievale, au început să solicite autorităților române drepturi civile și patrimoniale, care, de multe ori, lezează demnitatea comunităților și chiar a țării întregi. Aceste conștiințe trezite recent servesc excelent ca subiect de dispută și provocare politică, atrăgând în joc atât dușmani, cât și trădători ai statului unitar român, dar și mulți profitori de moment, pentru care dobândirea „vițelului de aur” reprezintă singurul țel în viață.

Este evident că patriotismul a fost, de multe ori, pervertit, banalizat, bagatelizat sau exacerbat, dar asta nu ne dă dreptul să ne hulim țara și valorile ei, pentru că nu poți fi european fără a fi român și, dacă nu crezi în identitatea ta, nu ai niciun respect de la alții. Înțelegând aceasta, francezul nu se rușinează că e francez, englezul că e englez și nici ungurul sau neamțul nu își leapădă apartenența, deși cu ceva timp în urmă, ar fi avut motive să o facă. Secretul cultivării patriotismului generos și curat, neîndreptat împotriva altor patriotisme, este dat de sinceritatea în credință, iubire, dialog, dreptate și, peste toate, bunătate, însă nicidecum să-ți sacrifici poporul, să sacrifici patrimoniul comunitar și compatrioții, pentru a face pe plac străinului, adică, vorba lui Grigore Alexandrescu, să fii „coadă de topor”.

O minte sănătoasă, adică temperată, ghidată de echilibru și cunoaștere, reprezintă „calea împărătească”, pe care Sfântă Scriptură ne îndeamnă să umblăm (Deut. 5, 32; 17, 11), fără să uităm însă că asta este țara noastră. Toți ceilalți au venit din alte părți, iar noi suntem aici și avem datoria să clădim în continuare această țară și să o facem mai frumoasă. Ca să facem lucrul acesta, este însă nevoie să luptăm pentru adevăr, să nu ne fie frică, să ne batem pur și simplu.  

La Mulți Ani 2016!