VLĂDICA INOCHENTIE MICU, LUPTĂTOR PENTRU DREPTURILE ROMÂNILOR TRANSILVĂNENI

La 17 aprilie 1728 Curtea de la Viena a decis să se facă un sinod de alegere pentru funcţia de episcop unit al Făgăraşului, sinod condus de episcopul catolic al Ardealului, ajutat de un iezuit. Cei trei candidaţi prezentaţi împăratului au fost Ioan Iosif Hodermarschi, fost episcop rusesc al Munaciului [1707-1715], un paroh unit din Făgăraş, maghiar, şi Ioan Micu, născut la Sadu, lângă Sibiu, într-o familie de ţărani liberi, în vârstă de 35 de ani. Micu a învăţat carte la Colegiul Academic din Cluj, iar în 1725 a fost trimis la Târnavia, sau Sâmbăta Mare, şcoala lui Kollonics, ca să studieze filosofia şi teologia. În 1728 deşi era abia în anul trei de teologie, clerul unit şi Viena l-au numit episcop unit al Făgăraşului, Curtea vieneză cerându-i să asculte în problemele duhovniceşti de primatul Ungariei şi să aibă lângă dânsul teolog. Micu nu era călugăr. În 1729, septembrie, împăratul îl numeşte baron al imperiului, ca şi episcopul catolic al Ardealului şi avea drept să participe la lucrările dietei ardelene.

După alegerea sa, vlădica Micu a plecat la Viena pentru a obţine drepturi pentru poporul român din Transilvania, printre altele, el a cerut recunoaşterea românilor ca a patra „naţiune” din Transilvania. Înaintează Curţii opt memorii în care revendică pe seama clerului privilegiile ce-i fuseseră făgăduite cu prilejul unirii. El a arătat condiţiile grele de viaţă ale românilor. Fiii iobagilor şi chiar ai preoţilor erau opriţi de la învăţătură, românii nu puteau să practice meseriile şi comerţul, nu puteau ocupa funcţii publice, nu aveau voie să cumpere şi să moştenească pământ, erau încărcaţi cu biruri grele. După instalarea în scaunul vlădicesc [1732] a plecat din nou la Viena, cu alte memorii, în care cerea drepturi pentru români care erau iobagi şi „toleraţi”. Pentru aceste drepturi episcopul Micu s-a luptat şi în Dieta Transilvaniei, unde era membru. A solicitat cu curaj şi perseverenţă înlăturarea iobăgiei, dreptul pentru practicarea meşteşugurilor, folosirea liberă a pădurilor, apelor şi munţilor şi recunoaşterea românilor ca a patra „naţiune” în stat, cu aceleaşi drepturi pe care le aveau ungurii saşii şi secuii. Episcopul Micu a spus unui conte maghiar că „Eu şi clerul meu ne-am unit sub condiţia de a obţine acele beneficii şi foloase de care se bucură romano-catolicii, altminteri dacă nu ni se dau, ne-am face orice.”

Inochentie obţine şi-şi mută reşedinţa la Blaj, în 1737. În 1738 începe zidirea unei mânăstiri, reşedinţa şi Biserica episcopală din Blaj, care au fost finalizate de urmaşul său Petru Pavel Aron. A vrut să refacă, fără să reuşească, vechea tipografie a Mitropoliei din Alba Iulia, însă reuşeşte să facă o bibliotecă cu 350 cărţi şi manuscrise. În 1739 conduce un sinod la Blaj în care se decide, printre altele, să nu mai dea nimic din venitul domeniului episcopal teologului iezuit cu care era în conflict, acesta din urmă voia să schimbe „legea strămoşească” a românilor şi s-o catolicizeze, pe când Micu dorea să păstreze legea neschimbată. Profund dezamăgit de Roma, episcopul Micu îi spune răspicat primatului romano-catolic al Ungariei, că dacă nu se sprijină cauza poporului său, atunci, „unirea se va prăbuşi, încât nici urmele nu i se vor cunoaşte.” În 1744 la Blaj este convocat un nou sinod în care s-a discutat starea poporului român din Transilvania, şi refuzurile care au venit pentru toate cererile episcopului. Vlădica Micu a spus celor prezenţi că dacă împărăteasa Maria Tereza nu face dreptate poporului său, se va aşeza în fruntea clerului şi a poporului şi va trece munţii. El a mai spus că „Uniţii văd că le-a mers mai bine până au fost ortodocşi, decât le merge acum, căci aflau totdeauna scut la voievozii români…şi cu sprijinul acestora tot mai erau băgaţi în seamă, atât la Curtea regească cât şi în Principat, ori pe altă cale erau ajutaţi.”

Episcopul Inochentie este pârât la Viena unde este chemat în 1744 şi o comisie de anchetă l-a somat să răspundă la 82 de acuzaţii, printre care şi aceea că vrea să răzvrătească poporul şi să înlăture unirea. Refuză să meargă înaintea comisiei şi pleacă pe ascuns la Roma unde speră în ajutorul Papei, însă acesta trece de partea Curţii imperiale de la Viena şi a nobililor catolici din Transilvania. Nu i s-a dat voie să părăsească Roma şi a fost silit să renunţe la scaunul de episcop în 1751. La Roma a dus o viaţă plină de lipsuri, neavând voie să aibă nici o legătură cu fraţii săi din Transilvania. Moare cu dorul în suflet pentru ai săi, la 23 septembrie 1768 şi este înmormântat la Roma şi nu la Blaj cum dorise.

Jertfa marelui luptător pentru drepturile românilor, episcopul unit Inochentie Micu arată limpede că Papa de la Roma, Curtea imperială vieneză, iezuiţii şi nobilii catolici unguri n-au urmărit niciodată binele poporului român, ei au urmărit doar interesele lor politice şi materiale. Dezbinându-l şi rupându-l de legătura lui organică cu fraţii din Ţara Românească şi Moldova, poporul nostru din Transilvania era mai uşor de stăpânit. Inochentie Micu rămâne, în Istoria Românilor, o figură luminoasă, un neobosit luptător pentru drepturile românilor transilvăneni şi păstrarea tradiţiilor strămoşeşti.