In Memorian prof. Ioana Gâță. Spirale de rouă

Ioana Gâță-Urs a fost o femeie frumoasă. A fost o profesoară eminentă și o apreciată inspector școlar de limbi moderne la I.S.J. Bistrița-Năsăud. A fost o poetă sensibilă. A fost o prietenă desăvârșită… Din păcate, a fost, pentru că, în toamna anului 2025, pe 13 septembrie, sufletul ei a trecut de pe valurile telurice pe cele celeste. Desigur, valurile vieții se răstoarnă înainte, lăsând loc altora… Numai că de data aceasta, dâra lăsată de ea pe pământ nu o vor putea șterge nici valurile, nici vânturile, nici curenții marini. Pentru că a fost o femeie adevărată, generoasă, cu enorm de mult bun simț și cu un înalt sentiment şi curaj al prieteniei. Și o poetă cu har, foarte exigentă cu ea însăși și prea puțin interesată de aprecierile și măririle lumești. Nu știu să fi publicat vreun volum de versuri, deși, ori de câte ori venea vorba de cărți, lecturi și edituri, o încurajam și insistam că este cu adevărat talentată, că are har, și că trebuie să iasă la rampă. Păcat! Mare păcat că n-a făcut-o! Iată două exemple care vin să-mi susțină spusele, extrase din corespondența noastră pe Yahoo ori pe WhatsApp, când obișnuiam să ne mai răcorim sufletele cu briza versului.

 

1) EA (26 martie 2023): Stări

 

Se mișcă lumi în trupul meu,

mă apăr cu săgețile din sânge

de greul tot, din ce în ce mai greu,

de norul ce m-apasă și mă strânge.

 

Se crapă luna-n patru-n ochii mei

și rădăcini de stele mă-mpresoară,

trăiesc atemporal pe flori de tei

și mă răsfrâng pe-o coardă de vioară.

 

Tu mă cunoști mai bine decât mine.

Aruncă-mi, Doamne, o ancoră la mal,

la malul meu surpat în adâncime

și-ajută-mă să-ncalec peste val!

 

EU (aprilie 2023): Există un timp

 

Există un timp anume

când tot ce se-nvârte

pe lângă lebădă

devine cântec

(de iubire, iubito!)

 

Până și aerul dintre pene

se face poezie.

 

Până și locul

unde va cădea ploaia

(sau lacrima)

fi-va baltă-n formare

(dar fără ieșire la mare).

 

 

2) EA (1 ianuarie, 2024): De anul nou

 

Iubite, la mulți ani, e miezul nopții,

Bat clopote în crengile de brad,

Din cercul încrustat în stâlpul sorții

Secundele se dezlipesc și cad…

 

Cu amintiri și cu speranțe ninge,

Mi-e sufletul înzăpezit de dor,

Ci doar cu gândul te mai pot atinge

Acum, la-mbrățișarea anilor.

 

E sărbătoare, totuși, și e bine,

Brățări de abur mă-mpresoară blând,

Căci simt crescând pădurea lângă mine

Și cerbi albaștri-n sânge colindând.

 

Iubite, la mulți ani, te port pe buze

Ca-ntr-o rostire fără de hotar;

Înfiorând edenice peluze,

Timpul reîncolțește-n calendar.

 

EU (3 ianuarie, 2024): Speranțe târzii

 

Speram să mă uiți

deși amintirea

se varsă în ochi

(trezirile dinăuntru:

cocoșul cântă

a treia oară…)

 

O asemenea nenorocire

nu se putea întâmpla

decât nouă

(am zis-o de prea multe ori).

 

Împărăția

se întinde

până dincolo de lacrimă.

Nod gordian al sărutului;

rătăciți

ne-apropiem de hotare!

 

Să fim oare ultimii

care vor închide fereastra

de acum (de apoi)

cu o floare?

 

În 20 martie 2025, am lansat la Universitatea Petrol-Gaze din Ploiești, cartea mea de cugetări și meditații, ”Suspine în nopți albe”. A aflat de ea înainte să-i trimit un exemplar, prin nașa mea din Baia-Mare, distinsa profesoară de limba română, Livia Felecan. La reflecția cu numărul 250 a cărții, era inserat un Ecou de lectură (al ei) și un Răspuns (al meu). Iată ce-mi scria, pe WhatsApp, în data de 7 mai, 2025: ”Nici acum nu mă pot aduna de bucurie și de emoție. Ieri m-a sunat Livia Felecan și mi-a citit din cartea ta Suspine în nopți albe… Tulburător răspunsul tău! Sunt foarte onorată! Foarte! Îți mulțumesc din toată inima! Cuvintele nu sunt îndeajuns, dar primește-le! Simte-le! Cu mult, mult drag!” Și-a mai adăugat înduioșătoarele versuri:

Să mă ierți că mă gândesc la tine,

Visul meu e vrajă de poet!

Limpezimea șoaptelor divine

Se prelinge-n ruga de ascet.

 

Nici nu te cunosc destul de bine,

Însă, fără tine nu sunt eu,

N-am brățări de aur și rubine,

Dar în suflet port același curcubeu

 

Cu puțină vreme înainte de călătoria înspre Câmpiile Elizee, îmi scria cu nostalgie și tristețe: ”Cuibărite între copertele cărții, visele mele prind conturul unei realități atemporale. Mi-ar fi plăcut să te întâlnesc în vara asta fierbinte, dar înțeleg că n-a fost să fie. Printre Suspine în nopți albe, lumina caldă a mestecenilor îmi alină doruri și neputințe, dureri atroce și speranțe frânte. La tine miroase a carte și cafea (găsise pe site-ul Observatorului prahovean un articol semnat de Alexandru Olteanu, care începea așa: într-o dimineață caldă, biroul omului Lazăr Avram miroase a carte și cafea). În mine se împrăștie durerea. Ca puful de păpădie pe câmp”.

Dureroasă, foarte dureroasă trecerea de la bruma de fericire – atâta câtă a fost! – la jelania sfâșietoare risipită-n lacrimă de litanie. Desigur, modestele mele reflecții pe marginea suferinței, inimii și sufletului Ioanei Gâță-Urs sunt departe de a ilustra un portret, darămite de a istovi ceea ce s-ar putea spune, pe larg și în detaliu, despre viața și despre inspirata-i și puțin cunoscuta-i creație. O va face-o, oare, cineva? Greu de crezut în aceste vremuri de tristețe, de amărăciune, de umilință, de minciună, de insultă pentru intelectualii români adevărați!

Odată cu ritualul inițierii ei în marea trecere, gândul și-a scurs sângele și prin rănile mele. Mă înclin smerit amintirii ei și sper că și acolo, în locul celor drepți, bunul Dumnezeu o va binecuvânta cu dragostea Lui nesfârșită.

 

Lazăr Avram