Ceţuri de decembrie

În vale satul.

Ceţuri de decembrie.

Mâine Anul Nou.

A nins un pic. Grosimea zăpezii este de vreo două degete. Copacii pădurii din Suseniul Malinului au ramurile încărcate de puţinul omăt care nu vrea să setopească, care s-a hotărât să rămână pentru a motiva prezenţa iernii.

În vale satul, odihnind într-o obişnuită comparaţie: ca într-o căldare. Mai nimerită ar fi alta: ca într-o oală de tuci din care s-a luat mămăliga fiartă şi s-a turnat, după o veche deprindere ţărănească, nişte lapte, din care se va înfrupta cineva mai în vârstă sau vreun intelectual-ţăran de sâmbăta.

Îmi place să bântui cu privirea, de acolo de sus, peste panorama satului care este acoperit treptat de ceaţă, hotarul meu vizual, să fie mărginit tot mai mult, de albul ceţii care mă izolează, iar valurile albicioase se rostogolesc tot mai aproape de mine, până când, vorba poetului Horia Bădescu ,,totu-i o ceaţă” (,,Iarnă sarmată”).

Când nu mai văd doar la câţiva paşi, am impresia că sunt unicul supravieţuitor al unei corăbii în derivă, purtată de data aceasta de valurile albe ale ceţii. Mă înspăimântă uşor ipostaza în care am ajuns, dar îmi convine, deoarece cred că cineva m-a ales pe mine ca să mă înşurubeze în aerul alb al ceţii.

Ca un soldat rătăcesc pe un câmp de luptă devenit necunoscut dintr-o dată, de aceea îmi redelimitez reperele: în faţa e copaia în care a poposit cândva satul, în spate e pădurea care nu se mai vede, la stânga şi la dreapta, ceaţă, multă ceaţă.

Aş vrea să pot împrumuta tridentul lui Poseidon, să-l înfigi în ceaţă şi ea să se risipească. Lecţia de mitologie se amână. Lătratul câinilor de pe uliţa din Suseni mă reorientează, îmi redefineşte poziţia punctelor cardinale. Bucuros o iau la vale, găsesc cărarea şi cu paşi siguri ies din basmul alb în care m-am pierdut.

Mâine este Anul Nou. Maşinii mele, legată de firele de iarbă din curte, care îşi scot suliţele de sub zăpada subţire, îi este dor de limba de asfalt a oraşului.

Mă voi lăuda prietenilor în noaptea revelionului că iar am trăit momente mioritice, că iar am făcut exerciţii de nemurire. Nimeni nu mă va lua în seamă, nimeni nu va ciocni un pahar cu vin cu nostalgiile mele rurale. Doar prietenul meu, acela din satul scriitorului Pavel Dan, îmi va mai turna în pahar lacrima unui zeu lichid şi mă va scuza în faţa celorlalţi: ,,Aşa îi el uneori-un zevzec mioritic de Malin”, în timp ce eu voi constata urmările ,,ticăloasei plăceri/a contemplaţiei” (,,Între aglici sălbatice”), cum zicea acelaşi poet Horia Bădescu.