În spectacolul ceții, la Malin!

Iar noiembrie. În spectacolul ceții, scheletul toamnei.

La Malin. Noiembrie 2020. Urc spre grădină. Ceață groasă. Nu se vede prea bine la cinzeci de metri. Un ecou al lecturilor din anii de liceu îmi dă târcoale: "Ce ceață deasă, ce ceață deasă” (Eugen Jebeleanu - ,,Surâsul Hiroshimei”).
Pe marginea cărării pomii în platoșa ceții par statui ascunse sub un văl alb. Doar apariția intempestivă a ,,nemților” (a căpițelor de fân) întrerupe monotonia de aburi a peisajului matinal. Pentru o clipă ei îmi provoacă o tresărire, mă salută, apoi se afundă din nou în tăcerea din jurul lor. Ajung la destinația locului de muncă. În apropiere, parii viei însulițează pielea ceții. Car cu roaba gunoi și voi săpa cu hârlețul grădinuța din dreapta viei.
Mai sus de mine, printre buruienile, cum ar spune George Topârceanu "-ngrozite” de iminenta sosire a brumei, câțiva dovleci neieșiți încă din somnul nopții își deschid alene ochii și se uită la mine ca la o arătare mișcătoare, căzută din caleașca ceții.
Ceața din jurul meu pare o cortină care a izolat mica grădină pe care trebuie să o sap de restul lumii. Am impresia că sunt locuitorul insule ale cărei margini se întind atât cât pot vedea. Doar lătratul câinilor, cântecul cocoșilor și bârâitul atv-urilor ,,noilor țărani”, mă repoziționează topografic, în partea de sus a satului înveșmântat în ceață.
Deodată, la marginea liniei orizontului, de sub păturile de ceață apar două căprioare. Sesizându-mi prezența ele se îndreaptă spre pădurea care își închide pleoapele în urma lor.
Suntem în noiembrie, lună onirică, după cum o numea criticul literar Eugen Simion. Privesc spre terenul arat recent. O fantasmă nedeslușită pare a se târî peste liniile paralele ale brazdelor. În urma ei curge trena sa de ceață, să zicem ca George Topârceanu, ,,Haina iluzorie”. Să fie scheletul toamnei îmboldită spre plecare?
Către ora unsprezece razele soarelui străpung ceața cu o lumină difuză. Ele se strecoară arghezian, par filtrate prin mierea toamnei. Din bulgării de pământ răsturnați cu hârlețul ies aburi, o altă ceață, mai mică, îngenunchează la picioarele mele. Pe deasupra mea trec bacovian doi corbi, de fapt, mai bine zis, ei își rostogolesc croncănitul peste pădurea care încet iese din mormanul de răsuflet al ceții.
Treptat valea se luminează, satul se ivește ca uscatul în fața unei corăbii aflată pe mare în derivă. Este vremea amiezii și ceața a dispărut. Din valurile alburii a reapărut același univers: satul, grădinile, livezile, dealurile cu pădurile. În urma ceții toamna a oftat bacovian ca pentru o despărțire.