Îmi târâi sonor paşii prin frunze moarte. Toamna a spus da.

Una din plăcerile mele autumnale este să urc pe cărarea din spatele casei din Malin, târându-mi paşii prin frunzele ruginii ale toamnei. Am senzaţia că particip la un înot sonor, la un fel de plutire pe valuri de frunze. Nu te poţi îneca fiindcă te afli spaţial pe pământul acoperit cu multicolorul covor sonor.

Când ajung sub un nuc bătrân unde plapuma frunzoasă este mai groasă, mă întind pe spate şi trag peste mine podoaba galbenă a toamnei, căzută de pe ramuri. Îmi construiesc un soi de mormânt mioritic şi aştept câteva raze ale soarelui, care filtrate printre crengile nucului aproape desfrunzit, să-mi cadă pe faţă, să treacă peste chipul meu, într-o pendulare înceată.

Jocul meu cu toamna, mă trimite cu gândul în urmă, la anii când mergeam cu elevii şi cu soţia mea în tabără la Costineşti.

Atuncii şcolarii mă îngropau în nisip şi eu eram ,,faraonul” care se lăsa pregătit funerar pentru eternitate.

Probabil că undeva, cineva a şi încercat o nouă terapie cu frunzele moarte şi eu fără să vreau, am intrat, de la distanţă, în programul lui de vindecare.

E toamnă, început de noiembrie şi toamna se mai joacă alintător cu noi. Îmi târâi paşii prin frunzele moarte şi poate fără să vreau, scriu versuri pentru firele de iarbă de sub covorul sonor. Am devenit un poet al ierbii şi eu nu îmi intuiesc rolul. Vâslitul paşilor mă încântă. Barca mea s-a pierdut pe marea toamnei. Ţărmurile s-au îndepărtat, întinderea ruginie mă asaltează din toate părţile. Vâslesc, vâslesc, per pedes, până când noiembrie mă va preda iernii.