Octombrie al frunzei

  De pe deal cade

 octombrie al frunzei

 în curtea școlii.

Când încercam să le explic elevilor din clasa a V-a raportul dintre realitate și ficțiune, în opera  literară, recurgeam la următoarea exemplificare. Le ceream să privească în curtea școlii, să observe  teii uriași de acolo. Asta este secvența de realitate pe care voi o vizualizați acum, le spuneam și îmi continuam demersul didactic  din perspectiva unui poet care probabil ar fi zis așa: ,,În octombrie/toamna a aprins  lumânările/din curtea școlii”.

Această amintire, din perioada profesoratului meu, mă bântuie, acum la sfârșit de octombrie. În pomii din grădină, în copacii pădurilor din preajma Malinului, a poposit câte un pictor care zilnic potrivește alte culori, alte nuanțe, pe aripile frunzelor  în cădere.

Au trecut câțiva ani de când am părăsit ,,curtea școlii” din Beclean (,,Grigore Silași”). Retras la țară, într-una din zile recente, un vânt venit pe neașteptate a dezlănțuit în fața mea un dans spectaculos al frunzelor alergate de toamnă.

Risipirea lor bacoviană a repornit în mine filmul unei întâmplări din curtea școlii amintite, petrecută într-un octombrie al frunzelor de aur.

Eram profesor de serviciu în sectorul meu, curtea școlii, dominată de niște tei vechi și masivi,  Între trunchiurile a doi dintre ei se afla, cu zeci de ani în urmă, clopotul școlii pe care îl trăgea badea Bucșa, pe vremea Liceului Teoretic Beclean.

În curtea școlii s-a așternut un covor gros de frunze multicolore. Elevii au început să se joace cu ele.  Se bulgăreau cu ele, se tăvăleau peste ele, se înmormântau sub ele. Era o veselie generală, o frenezie molipsitoare, o zbenguială contaminantă. Era pauza mare și curtea școlii devenise un rai al frunzelor. ,,Glasurile”, vorba lui Ionel Teodoreanu (,,Prăvale-Baba”), trăiau o bucuria descătușării totale. Eu eram spectatorul încântat, până peste poate, de jocul actorilor de pe scena toamnei.

A apărut pe nesimțite directorul școlii. Eu, cum ar zice un părvean, vechi ,,stânaș” didactic, în apropierea pensionării, urmăream reacția conducătorului școlii, mai ales că el era profesor de educație fizică și mă temeam să nu arunce peste veselia frumoasă și nevinovată a elevilor, un ordin cazon. Directorul i-a cuprins pe copii într-o privire rostogolită și a plecat spre intrarea în școală. A revenit repede cu un aparat de filmat și a început să înregistreze bătălia cu frunze a școlarilor. Copiilor nu le păsa de el.

Atunci, de după gardul zecilor mei de ani, de slujitor al școlii, l-am ,,condamnat” pe profesorul RVG să fie în continuare directorul școlii. Era în anul în care dânsul se pregătea pentru concursul care îi dădea dreptul să păstorească în continuare această școală.

Toamna, elevii și frunzele l-au autorizat, avant la lettre, încă o dată, ca director al școlii patronată spiritual de profesorul, de preotul Grigore Silași.