Răsuflarea zeilor

 Valuri de ceață.

 Răsuflarea zeilor,

  în decembrie.

   M-a fascinat mereu ceața. În copilăria mea, petrecută la cantonul CFR nr. 41 din Chintelnic, cețurile toamnei și în special cele ale lunii decembrie, îmi consolidau sentimentul izolării aproape totale, de satul Chintelnic și să-i zicem, cătunul lui, Podirei.

   Familia părinților mei viețuia acolo oarecum separat de oamenii localității, datorită statutului social al tatălui meu, preot greco-catolic, ajuns muncitor la calea ferată.

   Acolo, în Chintelnic, în mijlocul ceții era Cantonul, ca o corabie ancorată de calea ferată care trecea prin fața lui, la câțiva metri. Doar trenurile, fluierăturile locomotivelor ne legau de lumea din jurul nostru când zona respectivă era bântuită de ceață. Ele confirmau faptul că viața și sătenii își urmau cursul cotidian obișnuit.

   Am redescoperit spectacolul ceții la Malin, mai ales când invazia ei mă surprindea în apropierea pădurii care străjuiește terenul nostru arabil de deasupra grădinii, cu pomi și cu vie.

   În decembrie, la Malin, ceața devine regina albă peste satul din căldarea dealurilor. Te duci cu gândul mai departe și lansezi presupuneri despre apropiata sosire a iernii, numești ceața, asemenea poetei Mariana Dumitrescu (1922-1967), ,,Fecioara iernii” (,,Ciuta de ceață”).  Sunt dimineți în care seninul așternut peste sat este cotropit de ceața care înaintează valuri-valuri, din partea de jos a Malinului, ca un asediu alb al unei cetăți așezate pe culmea dealurilor. Ceața se strecoară tiptil, fără zgomot, arta sa strategică cunoscând doar înaintarea.

   Întâi ceața își trimite ariergarda de culoarea laptelui, valuri mai singuratice care atacă dinspre flancuri. Apoi insistenta lor rostogolire aduce grosul ,,armatei” și ea învăluie totul. Tăvălugul de aburi înalță ziduri albe clădindu-le de jos în sus sau de sus în jos. Ea continuă să înainteze, sigură pe sine, nimic nu i se poate opune, fiindcă ceața se prelinge pe lângă pomi, printre ramurile lor, se mulează perfect după denivelările pământului.

   Închid ochii și aștept ca cionindu-se de mine, ceața să se împrăștie în cioburi albe, să cadă pe iarbă sunând ca părticelele unui parbriz, lovit cu o piatră mare.

   Înconjurându-te, ceața te izolează complet și o undă de frică îți dă târcoale. Ai vrea să strigi, să se știe de tine, să dai un semnal că ești în siguranță, deși ești conștient că este doar o manifestare a unui fenomen al naturii, dar mai ales un spectacol al ei, încântător.

   Mă uit în fața mea. Pădurea a dispărut în ceață și din direcția ei ,,răsuflarea zeilor” își continuă năvălirea. În ajun de Crăciun ceața s-a năpustit din nou peste  Malin. Toată noaptea a plouat și ziua, țârâiala lichidă a continuat. Ce combinație extraordinară! Ceață și ploaie măruntă. Am urcat pe cărare spre pădure ca să savurez spectacolul alb.

   Când ai ocazia unor momente libere, este păcat să nu te bucuri de ceea ce natura îți oferă. Înaintând printre pomii grădinii, trunchiurile lor apar din ceață ca niște stâlpi plantați înaintea mea. Am dat piept cu ceața, ea s-a lovit de mine, fără niciun efect. Am rămas în ceață. Se cobora înserarea. Au început să bată clopotele bisericii din vale. Un triumvirat de coincidențe, o potrivire formidabilă: ceață, ploaie, coborârea înserării. Peste ele, dangătul clopotelor vestind sărbătoarea Crăciunului. Acum și aici, mi se părea că de data aceasta, rolul stelei călăuzitoare a Magilor a fost luat de ceața aflată în mișcare. Mai așteptam Magii și Nașterea Pruncului Isus.