Sunătoarele vânturi

 În martie iar

sunătoarele vânturi

 și Sadoveanu.

   La început de martie, când de obicei se pornesc vânturile de primăvară, întotdeauna îmi aduc aminte de începutul povestirii ,,Un om năcăjit” a lui Mihail Sadoveanu: ,,Trei zile bătuseră vânturi sunătoare de la miazăzi”. Sintagma ,,vânturi sunătoare” m-a încântat mereu și am asociat-o poeziei ,,Bocet”, a poetului romantic englez P B Shelley, pe care o memoram prin clasa a IX-a, la Cantonul CFR nr. 41 din Chintelnic, patrulând pe calea ferată care trecea prin fața Cantonului. Citez prima strofă: ,,Vânt aspru plângător/Prea trist ca să mai cânți,/Vânt șui care sub nori,/Prin noapte te frămânți.”

   Aceste ,,trimiteri” literare s-au rostogolit nostalgic peste mine, recent, în timp ce greblam sub un nuc uriaș, în Malinul ,,exercițiilor de nemurire”, pe care mi le oferă aproape zilnic natura de acolo.

   Rafalele vântului îmi biciuiau fața, îmi țiuiau pe la urechi, îmi împrăștiau frunzele adunate. Spectacolul sonor mă încânta, deasupra mea crengile nucului fremătau eminescian. Îmbrăcat în platoșa de aer a vântului, continuam greblatul și vâjâitul acestuia  mă izola oarecum, acolo, deasupra viei și în imediata apropiere a pădurii de acăț, fabrică de aer pentru zei, cum o mai numeam eu, când ei ,,înnebunesc” primăvara. Aveam impresia că vântul îmi prelua gândurile și mi le transporta spre destinațiile lor imaginare. Probabil că el încă încerca să  mai întărească zbaterea iernii de a mai  rămâne pe la noi, ca o fantomă, ca un schelet abandonat.

   Pădurea de pe deal lua vântul în brațe, îl primea ca pe un oaspete ales, iar el ca un profitor își amplifica forțele și freamătul silvan pornea valuri, valuri. Vântul lovea rece, semn că iarna mai tatona decizia de a mai staționa un răstimp. Am privit spre via din apropierea nucului. Îmi imaginam sfârtecarea vântului, a ugerelor sale în vârfurile ascuțite ale parilor, încercam să interceptez un muget de durere.

   Simfonia  vântoasă se prăvălea de pe dealurile pe care poposeau pădurile înspre vatra satului, așezat în căldarea împrejmuită de culmile dormitând  sub plapuma pădurilor.

   Când ,,sunătoarele vânturi” sadoveniene din martie, se pornesc în Malin, ele își dau mâna peste sat, de pe un deal, pe altul și sub hora lor sătenii își continuă viața lor obișnuită parcă ele nici nu ar exista. Doar noaptea, vântoasele ,,plângătoare” transmit sadovenian turbulențele lor și înfiorările îmbracă uneori hainele spaimei.  Fabrica lor de zgomote lucrează din plin și întunericul amplifică concertele vântului.

   Satul doarme sub ielele sonore ale ,,vânturilor sunătoare”. Martie își adună zilele lângă el și primăvara biruitoare înaintează cadențat de după dealuri.