Ion Radu Zăgreanu: A mânca vânt

Copil alergând,
cu gura lui deschisă,
mâncând lacom vânt.

,,Vânturile sunătoare” (,,Un om năcăjit” de M. Sadoveanu) din zilele de miercuri și joi, 18-19 ianuarie 2023, mi-au clădit întâi senzația că suntem la început de martie, iar apoi m-au coborât cu gândul spre ,,pivnițele” copilăriei. Mi-am adus încă o dată aminte de anii mei petrecuți la Cantonul CFR nr. 41 din Chintelnic. Copil fiind, împreună cu frații și cu surorile mele, ne jucam ,,de-a mâncat vântul”. Alergam în direcția din care bătea vântul, cu gura deschisă, spunând că mâncăm din el, îmbucăm din curentul lui de aer care se prăvălea peste noi. Vântul de la Canton era potențat și de trecerea trenurilor, de curentul de aer puternic pe care ele îl provocau, mai ales, cele de marfă, lungi. Vorba lui George Călinescu, referindu-se la ,,Amintiri din copilărie” de Ion Creangă, la ,,copilăria copilului universal”, făceam și noi acolo, la Canton, ceea ce fac de obicei toți copiii. A mânca vânt devenea mai atractiv când cădeau primele zăpezi sau când sosea pe neașteptate o ploaie, după o perioadă îndelungată de secetă. Atunci îmbucam pe lângă vânt și fulgii rătăcitori ai primelor ninsori sau stropii mari ai unei ploi intempestive. A mânca vânt însemna și a fi într-o permanentă sărutare, buzele tale și nedefinitele buze ale vântului.
Vânturile recente aveau în risipirea lor ceva între amenințare și jale, ceva ce atât de plastic descrie poetul englez P. B. Shelley (1792-1822) în poemul ,,Bocet”: ,,Vânt aspru plângător,/Prea trist ca să mai cânți.” Învățam pe de rost poeziile lui P. B. Shelley patrulând pe calea ferată (pe atunci traversele erau de lemn și locomotivele cu aburi) de la Canton. În cuibarul memoriei mele am păstrat această poezie, pe care acum am găsit-o repede pe Facebook, în traducerea lui D. Solomon.
Aducerile-aminte, stropite cu nostalgiile copilăriei, m-au îndemnat să urc iar spre Olimpul meu, deluțul din spatele casei de la Malin, pe platoul care se întinde până la pădurea de salcâmi, să văd vântul. Așa îi spusesem prin telefon, prietenului meu Ioan Blaga din Cociu.
În Olimpul meu, nu mă întâlnesc cu zeii. Acolo este locul strategic de observare a naturii, a schimbărilor sale, a fenomenelor pe care ea mi le oferă. Acolo mă întâlnesc mai bine cu ninsorile, cu ploile, cu ceața, cu vânturile, cu înverzirea câmpului sau cu bacoviana și autumnala stingere a naturii.
Înaintarea nebunatică a vântului sporește singurătatea preajmei, accentuată de alinierea paralelă a brazdelor răsturnate pe terenul arat, de pomii dezbrăcați de frunze, de înșiruirea regulată a parilor de la vie, însulițând burta vântului.
Vântul își face de cap în pădurea din apropiere. Aici el devine vijelios, leagănă copacii, amenințător uneori. Noaptea fremătarea silvană se aude până la mijlocul satului și îmi vine să citez mai departe din poezia lui P. B. Shelley: ,,Vânt șui, care sub nori,/Prin noapte te frămânți.” Când vântului i se adaugă și ploaia, natura pune de o vijelie. Atunci se mai prăbușesc acății uscați sau cei cu rădăcinile mai slab înfipte în pământ.
Între copilăria mea, când ,,mâncam vânt” și prezentul când ,,mă duc să văd vântul”, s-a lăbărțat un timp care mi-a număra atent anii. Nu suntem la box, n-am căzut la ,,podea”, dar Cronos s-a perfecționat, are înregistrată viața fiecăruia pe calculator și știe totul despre noi. Probabil n-a prevăzut că am putea fi și admiratori ai vântului, că s-ar pute ca pentru câteva moment, vântul să poată alunga materia primă a lui Cronos, timpul.