Casa noastră

,,-Ce s-a ales din casa asta, / Vecine Niculai al popii!...”

 (,,Casa noastră” de Octavian Goga)

Din 1954 am copilărit la cantonul CFR nr. 41 din Chintelnic. Cantonul devenise ,,casa noastră”  deoarece casa mamei mele din Sânmărtinul de Câmpie încăpuse pe mâinile puterii comuniste locale. Până în 1977 și parțial până în 1990 cantonul a fost ,,casa noastră”, tatăl meu domiciliind în această locație până la plecarea lui la Bistrița, atunci când și-a reluat, ,,la lumina zilei”, calitatea de preot greco-catolic.

Recent, în Vinerea Mare m-am deplasat în  Chintelnic, am poposit în cimitir, la mormintele părinților mei. Apoi am pornit cu mașina pe noua șosea care face legătura cu Cristurul și de aici se continuă spre Lechința. M-am abătut și pe la canton, mai ales că un cioban întâlnit în cale mi-a spus că acesta nu mai este locuit de vreo doi ani și că el se degradează vizibil.

Surpriză! Am aflat la canton pe un telcean, pe nume Cordoș, el cumpărând cantonul  de la fostul proprietar. Când i-am zis că am locuit aici, telceanul a intuit că sunt un fiu al preotului Grigore Zăgrean. Mi-a relatat că l-a cunoscut pe părintele Zăgrean.

Prăbușit de emoții, îmbrăcat în zalele grele ale nostalgiilor, am vizitat toate camerele, am sesizat modificările de construcție efectuate, am constatat deplorabila stare în care se află construcția. Nu am ezitat să rostesc în gând melancolica interogație din poezia ,,Casa noastră” a poetului Octavian Goga: ,,- Ce s-a ales din casa asta,/ Vecine Niculai al popii!...”.

Pe urmă, sadovenianul adverb ,,acolo” (,,Domnu Trandafir”) a țâșnit din mine ca un izvor cu multe fire de apă care au rețesut pânza atâtor amintiri.

Acolo, câțiva ani (aveam patru ani când ne-am mutat la canton), un castan uriaș din gara Șieu-Măgheruș, aflată la doi kilometri de la canton, mi s-a părut o locomotivă și nu pricepeam de ce ea nu mai pleacă din gară. Vreo doi ani am așteptat ca ea să treacă pe lângă canton.

Acolo, au început nedumeririle mele. Nu înțelegeam de ce tatălui meu i se spunea ,,domnul părinte”, deși el era muncitor la ,,ștrec”, la calea ferată. Mă uimea prezența unor persoane din alte localități la liturghiile clandestine ale tatălui meu. Când începea slujba religioasă, ușa de la intrarea principală era rezemată cu un par sau o persoană stătea la pândă pe afară. Eram contrariat de faptul că nu mergeam și noi la biserica din sat, că popa din localitate, când umbla cu crucea pe Podirei, nu se oprea și pe la canton. La începutul stabilirii noastre  la canton, nu aveam aparat de radio. Tata se duce în unele seri la familia Moruțan să asculte ceva la radio. Mai târziu m-am lămurit ce posturi audia tata.

Aveam 5-6 ani și tata mă lua cu el în deplasările lui pastorale clandestine pe la foștii lui credincioși. Țin minte că l-am însoțit în Parva, prima lui parohie, și că oamenii de acolo îi sărutau mâna și el îi saluta cu formula ,,Lăudat să fie Isus Cristos!”, iar ei îi răspundeau ,,În veci. Amin!”.

Uimirile mele se țineau lanț. De ce ne deplasam la gospodăriile depărtate de sat, de ce ferestrele caselor unde ajungeam erau camuflate cu țoale sau pături, pentru a nu se vedea lumina lămpilor. Încetul cu încetul mi-am dat seama că tata era o persoană cu dublă ,,întrebuințare”, de muncitor și de preot clandestin. Prima era fațada lui existențială, pentru familia lui, iar cealaltă era subsumată îndeplinirii unei meniri pe care i-a încredințat-o Episcopul Iuliu Hossu care l-a hirotonit.

Acolo, tatăl meu oficia zilnic câte două liturghii, una înainte de a pleca la ,,ștrec” și alta după ce revenea acasă de la muncă. De aceea îi spunem  domnului Cordoș că locuiește  într-o clădire sfântă. Deși nu are o cruce deasupra acoperișului, cantonul a fost timp de 36 de ani o biserică, o catacombă clandestină unde un preot se ruga cu ardoarea primilor creștini la Dumnezeu, singur sau în compania celor care riscând mult veneau aici să-l întâlnească pe Cristos.

Acolo, în camera mare (revăzând-o nu mi se părea prea uriașă), unde tata își improvizase un mic altar, veneau prin surprindere niște indivizi, ca să cotrobăie printre cărțile lui religioase, să-i ,,găbuiască” obiectele necesare liturghisirii, sau să-l afle alături de credincioșii săi.

Acolo, îl vedeam pe tata venind pe cărarea de lângă calea ferată citind, deși acasă îl așteptau nouă copii.

Acolo, mă revăd plimbându-mă pe calea ferată citind din poeziile lui P. B. Shelley. Când coborau vânturile reci ale lui noiembrie, mă încânta poemul ,,Bocet” al acestui poet.

Acolo, localnicii au încetățenit pentru tata sintagma ,,popa de la canton”, în semn de respect și admirație.

Multe amintiri mă bântuiau în acele momente de revedere a cantonului. Acum camerele lui mi se păreau mai mici, curtea mai îngustă. Grădina din spatele clădirii era cotropită de acăți tineri. Din pragul timpului prezent, după ce am citit dosarul întocmit de securitatea comunistă tatălui meu, mai pot adăuga și fața invizibilă a unei realități creionate de numeroșii informatori care ne-au călcat pragul casei. Din păcate au fost mulți, de la cei care ne aduceau lapte, la colegii de muncă ai părintelui meu, la revizorul de cale ferată, care semna într-o condică aflată în cabina din fața cantonului, la șeful de gară din Șieu-Măgheruș. Mulți au mușcat din momeala securității, unii căzând în plasa caracatiței securității aproape nevinovați.

Acolo, în timpul iernilor friguroase tata oficia liturghia de dimineață, pe la ora cinci, uneori în camera unde noi, copiii, încă dormeam. Să dormi și în preajma ta, la lumina unei lămpi cineva să se roage! Nu poate fi somn mai binecuvântat!

Acestea au fost o parte din amintirile care parcă cinematografic s-au derulat în fața mea în clipele în care domnul Cordoș  mă însoțea prin camerele cantonului, prin curtea lui. Faliile tectonice ale amintirilor se dislocau în mine.

I-am urat sărbători fericite noului locatar de la canton, i-am promis că o să revin. Regretam că nu sunt un milionar în euro, ca să pot cumpăra cantonul și să-l transform în casa memorială Monsenior Grigore Zăgrean.

                                                                     Ion Radu Zăgreanu