20 de ani de la plecarea dintre noi a Monseniorului Grigore Zăgrean

Când Dumnezeu venea pe calea ferată           

                                       Motto: ,,Credința noastră este viața noastră.” (Iuliu Hossu)

 

Acolo, la Cantonul CFR nr. 41

din Chintelnic,

tatăl meu avea atunci (1954-1990)

două altare de speranță,

în fața cărora oficia zilnic.

În fiecare dimineață,

înainte de a pleca la ștrec,

el intra în primul altar al speranței.

Acesta se afla

în camera mai mare a Cantonului.

Aici tata liturghisea,

          intra în spațiul lui liber de comunism

și dialoga cu Dumnezeu.

Revenind de la ștrec,

mai înspre seară,

tața ieșea din nou din comunism

și oficia a doua liturghie.

Când, sadovenian,

,,bântuiau” ierni rusești,

tata își muta altarul,

dimineața, în camera în care

dormeam noi, copiii.

Majoritatea eram elevi

și încă dormeam, când tata,

la lumina unei lămpi, se ruga.

Noi dormeam în  ,,altar”,

legănați de murmurul abia perceptibil,

al Liturghiei, șoptite de tata.

Uneori participam și noi,

la aceste întâlniri cu Dumnezeu.

După ce preotul-muncitor

se întorcea de la muncă,

,,popa de la Canton”,

cum l-au înnobilat chintelnicanii, pe tata,

el, la căderea serii,

se afla  din nou în altarul,

de pe masa căruia, lua speranță,

direct de la Dumnezeu.

După ce își orânduia treburile gospodărești

și noaptea îmbrăca treptat Cantonul,

în odăjdiile negre ale nopții,

tata pășea în al doilea altar de speranță.

Acesta se afla în bucătărie.

Pe masa noului altar,

nu se afla un potir,

ci un aparat de radio ,,Dunărea”.

La începutul domicilierii noastre la Canton,

nu aveam un aparat de radio

și tata mergea cam o jumătate de kilometru,

la familia Moruțan, pentru a asculta

posturile de radio clandestine.

Tata audia cu aceeași religiozitate posturile de radio:

,,Europa Liberă”, Radio Vatican, Radio Londra,

,,Vocea Americii”, ,,Deutsch Welle”

și ,,respira”, cum spunea poeta Ana Blandiana.

Credea în cele transmise de aceste posturi de radio interzise,

aproape ca în liturghiile lui.

Oboseala zilei îl dobora

și uneori când veneam în bucătărie,

la ore târzii ale nopții,

tata era plecat în somn,

capul îi cădea pe masă,

lângă aparatul de radio,

așteptând parcă,

ghilotina destinului.

Radioul începea să bâzâie,

posturile de radio frecventate, dispăreau.

Vacarmul radioului a născut

un verb de utilizare, a ,,bâzgări”

și un substantiv derivat, ,,bâzguș”.

Tata adormit lângă radio,

în timp ce pe undele ,,Europei Libere”

se citeau pagini din ,,Arhipelagul Gulag” a lui Aleksandr Soljenițîn,

era imaginea refugiului

pe care tata îl căuta, pentru a bloca pentru el și nu numai,

.târâșul negru al existenței noastre de atunci.

Acest circuit al speranței, reluat zilnic,

această navetă de la un altar al speranței,

spre celălalt, îi menținea moralul existențial,

,,surogatului de ceferist”, cum preciza el,

celor care nu-i cunoșteau ,,povestea”.

Iremediabilul ,,naiv”, părintele meu,

împărtășea și altora, speranța primită,

de pe cele două altare:

,,-Va veni iar o zi,

când voi predica din nou,

de pe vârful acelui stâlp”,

le spunea el colegilor de muncă de la calea ferată

și le arăta cu mâna un stâlp, dintre aceia

care susțineau firele acelea multe

care însoțeau paralel linia ferată.

Își hrănea aceste provizii de speranță,

de pe mesele celor două altare

și în special,

de pe altarul din camera mai mare.

Acolo, deasupra mesei,

,,ardea” ca o candelă,

o fotografie cu cel care l-a destinat lui Dumnezeu,

Episcopul Iuliu Hossu.

Mâinile Martirului, peste capul lui,

au fost pecetea, aura,

pe care el a purtat-o cu mândrie, cu ,,tărie”,

pe care o exprima ferm și o învelea cu deviza de sânge a acestuia:

,,Credința noastră este viața noastră”.

Acolo, la Canton, timp de 36 de ani tata a construit,

 în catacombele interdicției, o Biserică,

în care zilnic se oficiau două Liturghii,

în care cei veniți aici se rugau,

cu ardoarea primilor creștini.

De câte ori trec pe lângă Canton,

eu zăresc deasupra lui crucea uriașă

a acestei Biserici, îl aud  și îl văd pe tata,

în ,,altarul” din camera mai mare a Cantonului,

îngenunchiat în rugăciune.

Atunci, acolo, Dumnezeu venea pe calea ferată.

 

                         Ion Radu Zăgreanu