Baladă pentru Vlădica Iuliu

                                          Motto: ,,Credința noastră este viața noastră.” (Iuliu Hossu)

 

Acolo, la Cantonul CFR nr. 41,

din satul Chintelnic,

începând cu anul 1954,

mereu auzeam,

rostit de tata, prenumele Iuliu.

Nu știam pe atunci

cine este acest Iuliu

pomenit atât de des

în familia noastră.

Uneori credeam că el ar putea fi

un frate mai mare,

așteptat să vină de undeva.

Nu înțelegeam de ce,

când echipa de muncitori la ,,ștrec”,

(din care făcea parte și tata),

lucra în preajma Cantonului,

auzeam pe colegii lui

spunându-i ,,Domnule părinte,”.

Eram contrariat de faptul că

noi nu mergeam duminica,

la biserica din sat,

că popa nu trecea cu crucea

și pe la Canton,

că în zilele de duminică

veneau aici persoane străine

și tata le oficia liturghii,

că un frate mai mare

patrula în jurul Cantonului

în timpul liturghiilor,

că ușa de la intrare în Canton

era rezemată cu un par.

Mai poposeau pe la Canton

niște prieteni ai tatei,

de la care am dedus

că tata și ei erau preoți

care se ascund,

care nu mai au biserici

în care să slujească.

În discuțiile lor

era amintit și misteriosul Iuliu,

în enunțuri interogative,

legănate pe undele șoaptelor:

,,-Ce mai știți de PS Iuliu?”

De Iuliu mai întrebau

și niște țărani din Parva

(prima parohie a tatălui meu – 1943)

când împreună cu el descindeam

pe la foștii lui credincioși.

M-a șocat salutul lor:

,,-Lăudat să fie Isus!”

și răspunsul tatei:

,,-În veci. Amin!”

În primii mei ani de liceu,

cuvântul  ,,Iuliu”

devenise un suspin

pe care tata îl lansa

în preajma aparatului nostru de radio ,,Dunărea”,

când, cum spunea poeta Ana Blandiana

tata ,,respira” speranță

ascultând posturile de radio clandestine,

în special ,,Europa Liberă”.

Aflând de la o vreme

cine era necunoscutul Iuliu,

de Crăciun, tata,

cu admirabila lui voce,

ne oferea ,,un regal”,

colinda preferată a Episcopului Iuliu Hossu,

,,Când fost-a prunc micuț Isus”.

Pe la sfârșitul perioadei mele de licean,

 tata l-a vizitat pe ,,Sfântul nr.6”,

la Mănăstirea de la Căldărușani,

unde ,,timpul”  lui avea domiciliu obligatoriu.

În ziua de 21 august 1968,

în vreme  ce, la Canton, eu, tata, șeful Secției CFR L 8 Bistrița,

inginerul Marian Toniuc și preotul Grigore Pop din Dej,

ascultam înfiorați

replica lui Nicolae Ceaușescu

față de invadarea Cehoslovaciei,

tata i-a încredințat prietenului său din Dej,

certitudinea testamentară

a Magului de la Căldărușani:

,,-La timpul potrivit, Dumnezeu va ridica piatra

de pe mormântul Bisericii noastre.”

După decembrie 1989,

Cardinalul Iuliu Hossu

a devenit alternativa necesității salvatoare

a învierii Bisericii Blajului:

,,-Dacă ar mai trăi Episcopul Iuliu Hossu,

alta ar fi acum situația Bisericii noastre.”,

 replica deseori tata.

 

Mâinile PS Iuliu Hossu,

peste capul lui,

în timpul hirotonirii sale,

ca un răboj de încredințare,

l-au mobilizat să desțelenească

micile ,,țarini”    de credincioși

rămași fideli Bisericii Române  Unite cu Roma.

Apoi, ca într-o excursie literară

am pornit  ,,Pe urmele Cardinalului Iuliu Hossu” ,

participând la pelerinajele spre Mănăstirea Nicula,

până unde ni s-a dat voie,

deși el ne aștepta în deal

ca să întărim cu lacrimile noastre

 vechea  Biserică de aici,

în spatele căreia s-a clădit,

o alta, un mastodont

a cărui suflare

o va dărâma într-o altă noapte a nelegiuirilor.

Teama a topit

aceste pelerinaje,

dar Fericitul Iuliu le continuă.

În fiecare 14 august,

El conduce ,,Pelerinajul invizibil”,

de la Gherla spre Nicula.

Din deal, Fericitul Iuliu privește spre Clujul

după zidurile căruia

urmașii lui stau pitiți,

cu gând îndepărtat

la  Golgota Lui spre Nicula,

mulțumiți că au crescui ,,rentabilitatea credinței.”

,,Sfântul nr.6”

s-a retras ca un ecou

în manualele de istorie,

în amintirile ,,Memoriilor” sale,

în filmul ,,Cardinalul”,

în povestirea Tatianei Niculescu,

 cu același nume,

în inimile credincioșilor actuali,

mereu încurajându-ne:

,,-De ce n-am crede,

că totul este posibil.

Îndrăzniți! Eu vă aștept

în deal, la Nicula!”

                                    Ion Radu Zăgreanu