Însingurarea serii

  În decembrie,

 însingurarea serii,

 lipită de geam.

   Se închid porțile zilei. Mișcarea lor e lentă, ca aceea de odinioară, din vechile cetăți, când străjerii mai așteptau ultimii călăreți întârziați să se adăpostească între zidurile protectoare. Blagian am putea spune , ,,se trag zăvoarele” (,,Noapte extatică”).Înserarea care va veni este ținută încă extra muros.

   ,,Strapațul”zilei, cum ar zice părintele Ion Agârbiceanu (,,Fefeleaga”), ,,în declin” (Nichita Stănescu), începe a se domoli. Totul curge spre un sfârșit. Până la tachinarea zilei cu ariergarda nopții ceața asaltează întâi parte de jos a satului Malin, apoi și culmile împădurite ale dealurilor. Ea cade  din cer peste întinderile silvane, ca un bombardament alb.

   Între ele, la mijloc, casa mea se scaldă încă în lumina liniștită a amurgului. Nu-i nici un pericol, nici o amenințare. Oaza de senin rămasă îmbrățișează dulce aburii ceții ca într-un sărut clipocit.

   Ceața din partea de jos parcă alungă spre mine pomii grădinilor. Se mișcă ,,pădurea” de meri, de pruni, de cireși, ca în piesa de teatru a lui Wlliam Shakespeare, ,,Macbeth”. Ceața a început a curge din cer și peste casele din jurul locuinței mele. Ea se lasă molcom, ca o plasă aruncată fără speranță de pescarii de pe apele Dunării.  Se combină cu liniștea din jur și într-o pornire blagiană parcă ai vrea să o tai cu cuțitul și să o ungi pe o bucată de pâine.

   Când ziua se ,,îmbucă” cu înserarea, mă asaltează o stare care îmi dereglează circuitul ultimelor obligații obișnuite de pensionar rural. Le mai amân un pic, mă retrag în casă, reiau lectura unui articol neterminat   din revistele ,,România literară” sau ,,22”, mă las furat  de imaginile de la televizor sau de căutările  pe Facebook. Tresar și constat că balanța dintre lumina palidă a zilei și întunericul înserării cotropitor, s-a înclinat în favoarea acestuia din urmă. Afară, sub ferestre înserarea își ascute  parii însingurării. Grăbit mă duc să închid cătrețul găinilor, verific dacă porcii mai au apă în troace, slobod câinele din lanț. Plin de bucurie el ia în stăpânire ograda ca pe un Olimp aflat la nivelul mării.

   Reintru în casă. Noaptea și-a lipit burta de ferestre. Însingurarea ei picură din streșini. Senzația izolării, a ruperii de lume mă acaparează total. Doar lătratul câinelui sparge întunericul nopții în bucăți, ca pe un vechi urcior de lut scăpat din brațe pe ridicătura unei pietre mari de lângă fântâna satului.

   Noaptea presează geamurile casei pară le-ar umfla spre interior. Lumina țâșnită a unui bec aprins le salvează. Am impresia că locuiesc pe o insulă plutind în derivă în oceanul ceții. Fiindcă nu pot gândi fără a poetiza ,,prejma”, versurile lui Tudor Arghezi: ,,Ce noapte groasă, ce noapte grea!/A bătut în fundul lumii cineva.” (,,Duhovnicească”), îmi învăluie starea mea sufletească de moment, ca o aureolă.

   Satul adoarme coșbucian sub pleoapele ceții. Noaptea învestmântată în tăriile negrului a pornit vechea rotativă și a început a tipării ediția de mâine a însingurării.

Mai ies odată în curte. Îmi vine să strâng mâinile ceții și să-i urez noapte bună. Un gând șugubăț se vrea liricizat și împărtășit și altora: ,,Culmea digitalizării” – Să-ți scrii poemele/pe valuri ce ceață/confundându-le/cu ecranul alb al calculatorului.