Alexe Rău

Un cunoscut povestea odată despre situaţia în care s-a aflat, trimiţând o carte prin poştă unui destinatar, despre care a aflat ulterior că era mort la data corespondenţei. Atunci mi s-a părut un fapt straniu. Să vorbeşti cu cineva care nu mai e, să corespondezi în eter... Dar, ce-i moartea? „Un fenomen simplu în natură. Doar oamenii îl fac înspăimântător.”, spune Marin Preda.
Alexe Rău se număra printre prietenii activi de pe „face-book”-ul meu, era mereu pregătit cu lucrări de artă, imagini, tablouri, evenimente literare, cărţi, citate, puncte de vedere, toate atât de interesante şi binevenite, încât nu puteai să treci neobservându-le.
Deodată, spaţiul lui virtual a fost acoperit cu fragmente, pe care la început nu le pricepeam. Ce voiau să spună? Sunau a rămas-bun, a ultima postare. Şi nu de către el, ci de cei care anunţau cumva moartea lui. Nu-mi venea să cred. Când informaţiile s-au înmulţit, devenind tot mai clare, necrolog după necrolog, mi-am amintit de povestea cu destinatarul... mort.
Director, în ultimii ani, al Bibliotecii Naţionale a Republicii Moldova, din Chişinău, Alexe Rău ( 23 decembrie 1953 – 8 aprilie 2015 ), a fost şi un redutabil poet. Ca poet, va rămâne, prin poeziile lui.
Spre exemplificare, un text la care am dat „like”, fără să ştiu ce va urma, atât de curând: „Nici un subiect/ nu este bun/ de predicat/ în biserică/ dacă nu coboară/ în atributele omului.// Nici un predicat/ nu este bun/ de urmat/ dacă subiectul lui/ nu se înalţă la/ complementele Domnului.// Nici un Dumnezeu nu ajunge/ subiect în biserică/ dacă nu este/ predicat de om.// Nici un om/ nu se apucă/ de predicat în biserică/ dacă nu este / subiect al Domnului.// Cu pământul din cer/ atributele omului/ devin/ complementele Domnului/ cu cerul de pe pământ/ complementele Domnului/ devin/ atributele omului.” (din „Sintaxa credinţei”)
Acum, mă gândesc la felul cum unii oameni dispar discret, ieşind din scenă, fără să atragă prea mult atenţia, lăsând doar o amintire frumoasă.