Andrei Marga: Unde-i justiție?

Stabilirea dreptății în justiție este temă intens dezbătută în anii în curs, deloc feriți de abuzuri și contrafaceri. Demersuri mai noi au condus la teoria „tridimensionalității justiției”, pe care mulți practicieni o iau ca referință.

Autoarea teoriei este Nancy Frazer, căreia formarea la New York i-a asigurat studii temeinice, iar prezența pe arena dezbaterilor de la vestita New School for Social Research i-a prilejuit implicarea în cercetări relevante. Am avut ocazia de a discuta cu domnia sa la New York și la Riverside (California). Efervescenta profesoară a contribuit, de altfel, la a atrage atenția asupra filosofiei lui Herbert Marcuse, aflat la intersecția curentelor majore ale secolului al douăzecilea. Tânărul, pe atunci, Habermas a reorientat însă o nouă generație omagiind autorul cărții One Dimensional Man (1964), relansat uimitor pe scenă de revoltele tineretului, dar și argumentând că nu este altă soluție la dificultăți decât o democrație ce-și asumă „comunicarea nelimitată de structuri”. 

De altfel, Nancy Frazer avea să persevereze pe teme abordate inovativ de Habermas și Rorty – importanța instituțiilor în ontologia umană, cu „recunoașterea” cetățenească și a „egalității de gen” și cu imperativul „justiției”. Opere de pondere universală ale celor doi – Strukturwandel der Öffentlichkeit (1962) și Faktizität und Geltung (1993), respectiv Contingency, Irony and Solidarity (1989) – făcuseră energic cotitura spre tema „sferei publice” în cugetarea timpului.

Am găsit mereu că „recunoașterea” oamenilor între ei, ca oameni, este tratată adânc de Hegel, încât cel care ne-a apropiat, Axel Honneth, a fost concludent în a reactualiza tema, cu cartea esențială Kampf um Anerkennung (1994). În materie de justiție, însă, discuțiile cu Nancy Frazer au rămas pentru mine extrem de incitante, mai ales că plecau de la o constatare sigură: odată cu globalizarea, se schimbă cadrul abordării lumii – justiția fiind între primele afectate.

Mereu larg cultivată și sclipitoare, Nancy Frazer a dat o modelare impresionantă a funcționării justiției de astăzi. În cartea Scales of Justice. Reimagining Political Space in a Globalizing World (Columbia University Press, New York, 2009), ea a atins performanța de a reorganiza cadrul conceptual plecând de la constatări ale practicii judiciare și urcând la norme care captează condiții noi ale înfăptuirii dreptății în litigii.

Nancy Frazer consideră că noul cadru rezultat din măsurile de globalizare de la sfârșitul secolului al XX-lea oferă mai mari șanse justiției de a fi echitabilă, desubiectivizând-o în plus. Personal, am fost, însă, și sunt de părere că noul cadru a antrenat șanse pentru justiție, în condițiile în care litigiile pot fi aduse mai ușor în spațiul internațional, care este, desigur, prin forța lucrurilor, mai dotat cu justițiari calificați. Dar cadrul globalizării a creat și premise pentru noi degradări.

Mi s-a părut că Nancy Frazer a luat prea puțin în seamă ceea ce noi, cei care veneam din Europa Răsăriteană, trăiam pe viu. Anume, nu doar deschiderea și mai mult a discuției despre dreptate și desubiectivizarea acesteia, ci și formarea în țările regiunii, încă din anii nouăzeci, a unor activiști preocupați mai mult „să placă în afară”, decât să promoveze dreptatea în țările lor. Activiști care aveau să îngroașe „cleptocrația” – ca să folosesc termenul lui Sarah Chayes. Iar pasul care a urmat, constând în apelul unor partide din țări răsăritene la inși tot mai slab calificați și mai coruptibili, care avea să creeze „stupidocrația” zilelor noastre, a rămas subestimat de observatori externi.

Probabil că Nancy Frazer nici nu avea cum să sesizeze asemenea efecte ale globalizării, ea trăind în metropole și cunoscând restul lumii din relatări. Iar curentul celor două „-crații” nefaste nu a scăzut cu timpul și complică și astăzi situația unor țări. Mereu îngrijită de fapte, Nancy Frazer nu a negat, cum și spune, de altfel, „latura negativă” ce a rezultat din afectarea justiției de către globalizare, dar a considerat că fenomenul trebuie văzut sub toate aspectele.

Globalizarea ajunge adesea, într-adevăr, oarecum să „mute” justiția în afara țărilor – ceea ce aduce avantaje, dar și riscuri. Este adevărat că nu este justiție acolo unde sentințele nu trec examenul minților raționale cât mai numeroase, al obiectivității. Numai că însuși cadrul internațional al justiției a fost instrumentalizat de diferite forțe. Destul să ne gândim la Curtea Internațională de la Haga, cu politizatele ei decizii din ultimii ani, pe care o conducere națională responsabilă nu le poate accepta. Tot mai multe țări, începând cu supraputerile orei, nici nu le acceptă. Sau la intervenții prin MCV ale unor exponenți ai Uniunii Europene, sub presiunea unor activiști locali, ei înșiși corupți. Altfel spus, arbitrarul în justiție poate veni și din internaționalizare.

Sunt de părere că trebuie făcută mereu distincția între „globalitate” – care este un fapt: depindem, ca oameni, tot mai mult unii de alții pe glob; „globalizare”, care este o politică: țările convin adesea la reducerea, chiar la anularea tarifelor vamale; și „globalism”, care este o ideologie ce-și asumă că o conducere mai bună a lumii ar veni dintr-un centru.  Conduita rațională, în opinia mea, este să nu cedăm „globalismului”, să salutăm decizii întemeiate ale fiecărei țări și să ne asumăm că, în calitate de oameni, depindem unii de alții.

Trăim astăzi, scrie Nancy Frazer, sub dominația „justiției distributive” – care reduce justiția din societate la alocarea de bunuri, eminamente cuantificabile în termeni economici, cum s-a mai practicat în vederile social-democrației din jurul Primului Război Mondial, în regimuri comuniste de după Al Doilea Război Mondial și în „developmentalismul” ulterior. O nouă abordare a justiției a devenit astfel indispensabilă, căci oamenii dispută în justiție nu doar bunuri cuantificabile, ci și valori ce țin, în fond, de demnitatea lor. În plus, prin natura ei, justiția nu se poate mulțumi cu o multitudine de semnificări și cere ieșirea din relativism spre un „monism profesional” sensibil la rafinamentele asigurării dreptății în litigii.

Odată cu globalizarea, continuă Nancy Frazer, „geografia politică westphaliană își pierde terenul. Cu siguranță, ancorarea ei exclusiv în suveranitatea de stat, nedivizată, nu mai este plauzibilă în condițiile ramificării regimului drepturilor omului, pe de o parte, și rețelelor spiralate ale guvernanței globale, pe de altă parte. La fel de chestionabilă este noțiunea unei severe diviziuni între spațiul domestic și cel internațional, având în vedere noile forme ale politicii „intermestice”, practicată de noii actori non-statali, trans-teritoriali, incluzând mișcări sociale transnaționale, organizații interguvernamentale și organizații nonguvernamentale internaționale” (p. 4-5). În această situație, cine poate conta ca subiect al justiției?

Nancy Frazer operează cu teza potrivit căreia „sistemul westphalian”, axat, cum se știe, pe suveranitate, ar fi trecut în muzeu. Or, nu altcineva decât Henry Kissinger, cunoscătorul vieții internaționale, a arătat că nu este alternativă rațională pentru lumea actuală la un „sistem westphalian adus la zi”. La rândul meu, am argumentat că nu este soluție la crizele lumii în afara restabilirii suveranităților naționale (vezi Ordinea viitoare a lumii, Niculescu, București, 2017; Identitate națională și modernitate, Libris Editorial, Brașov, 2018). Nu se poate asigura nici dezvoltarea proprie fără această restabilire.

Trecând peste acest aspect, este însă de subliniat că Nancy Frazer arată concludent, pe cazuri concrete, cum, pentru a se ajunge la justiție, „redistribuirea” are de deschis calea „recunoașterii” celor implicați, cu valorile lor, și, în final, la a accepta că fiecare are dreptul la „reprezentare”. Justiție nu se face într-un sistem formalizat și închis, în care cineva, în afara oricărei dezbateri publice, ia decizii indiscutabile.

Dimpotrivă, pentru a se ajunge la justiție propriu-zisă, este de trecut la „justiție tridimensională” – o justiție axată pe „redistribuire”, „recunoaștere” cetățenească și „reprezentare” a fiecăruia. Abia când cele trei sunt luate împreună, justiția își poate atinge misiunea. A sosit timpul eliberării de dogmele care vin din istoria modernității pentru a se trece la „tratarea disputelor ca materii politice ce urmează să fie rezolvate prin dezbatere democratică și decizie la scară transnațională” (p. 7), orice decizie rămânând deschisă revizuirii.

Alături de cele ce sunt puse în joc în justiție, sau dimensiunea „what”, și de subiectul justiției, sau dimensiunea „who”, Nancy Frazer insistă asupra delimitării procedeului sau a dimensiunii „how” – ca a treia dimensiune în abordarea justiției. Astfel, justiția, spre a putea să devină credibilă, are astăzi a-și lămuri și a pune până la capăt trei întrebări: ce se dispută? cine este subiectul?  cum se procedează spre a se ajunge la justiție? Iar aceste întrebări antrenează redistribuirea de bunuri între disputanți, recunoașterea lor ca părți și reprezentarea corespunzătoare a fiecăruia.

Destui consideră justiția de azi, inclusiv conflictele de interpretare din jurul ei, ca „discurs normal”. Or, argumentează Nancy Frazer, trăim de fapt în vremuri de „justiție anormală (abnormal justice)”. Este vorba de acea practicare a justiției în care nu s-a ajuns la o înțelegere împărtășită a dimensiunilor ei și lipsește urcarea de la „redistribuire”, la „recunoaștere” și la „reprezentare”. „O nouă normalitate” (p. 72) în justiție a devenit imperativă și înseamnă convertirea întregii dispute din justiție „nu în altceva decât în argumente, în care părțile se confruntă unele cu altele, obligând atenția și evaluarea din partea celor care privesc disputa” (p. 72). Nici nu există alt mediu propriu justiției decât argumentarea deschisă cetățenilor unui stat care se respectă ca stat! Justiția nu este posibilă dacă nu se pune pe sine în chestiune pe dimensiunile menționate și nu recurge continuu la argumentare ea însăși deschisă – adică nu devine „justiție reflexivă”.

Nu este prima oară când se face temă din „justiția reflexivă”. Suficienței certismului – acea concepție simplistă ce-și închipuie că certitudinile sunt la tot pasul și nu ar cer pregătire și proceduri și care alimentează astăzi elementarismul din instanțe – este cazul să i se opună acum conștiința failibilității actului de justiție. Președinți de curți constituționale de indiscutabil format juridic și cultural au spus-o limpede. Ernst-Wolfgang Böckenförde a cerut justițiarilor „neliniște etică” (Recht, Staat, Freiheit, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2004), iar Gustavo Zagrebelski, „îndoială metodică” privind deciziile (Contro etica della verita, Laterza & Figli, Roma-Bari, 2008). Pe acest curs, am apărat complementarea deciziilor cu valorile „integritate” și „onoare” (vezi Justiția și valorile, Meteor Press, București, 2020; și Reclădirea eticii, Editura Tribuna, Cluj, 2024).

Nancy Frazer a realizat însă un pas nou în raport cu toate aceste complemente metodico-etice. Spre a face cât mai puțin dependentă justiția de persoane, ea propune, justificat, argumentarea ce rămâne, în orice direcție, continuu deschisă a cazurilor.

Desigur că și modelarea justiției generalizând argumentarea deschisă depinde de ceva, anume, de competența justițiarilor. Stăpânesc aceștia argumente și tehnicile de argumentare? Ce-i de făcut în condițiile invaziei diletanților în justiție? Are cultura argumentării destulă tradiție?

Ce-i de făcut, de pildă, în România, în care vreo 34 de facultăți de drept înregistrate cu câțiva ani în urmă (față de 8 în Germania!) dau pe bandă juriști tot mai slab pregătiți până și în facultățile clasice? Ce-i de făcut observând degradarea și rateul cuprinzător al justiției din România ultimelor două decenii – ca pregătire profesională, ca etică a profesiei, ca viziune asupra domeniului, ca punere la dispoziția decidenților și instrumentare din partea lor   – pe care îl atestă analize lucide (vezi, de pildă, extraordinara frescă din Marian Nazat, Prizonier în „câmpul tactic”, Rao, București, 2019; Am fost cândva procuror, Rao, București, 2025)?

 Auzind în jur vorbindu-se de titluri altfel pompoase („judecător”, „procuror”), mulți cetățeni își asumă aproape reflex, cu bună credință, că justițiarul ar fi capabil de logică și ar și practica-o. Capabil de logică poate fi orice om, dar nu oricare posesor de diplomă mai este acum și instruit în profesie și în logică – destui întruchipează azi, cum spun chiar procurori responsabili, doar „o bădărănie în robă, cu diplomă, însă”! Criza de astăzi a logicii lovește nu doar justițiarii, doar că, la ei, precaritatea pregătirii  înseamnă vizibil lovirea oamenilor.

Orice chestiune adusă în fața justiției trebuie să fie privită ca „subiect de interogare, posibilă suspendare a deciziei și astfel susceptibilă de redeschidere” (p. 72), subliniază Nancy Frazer. Opoziția devenită standard astăzi, dintre agonism (controversa argumentativă) și dezbaterea judiciară, ar trebui depășită, căci este falsă. „La fel ca modelele agonistice, justiția reflexivă valorifică momentul de deschidere care rupe excluziunile justiției normale, îmbrățișând reclamanții pe care aceasta i-a redus la tăcere și dezvăluind nedreptăți pe care aceasta le-a ascuns – toate acestea considerându-le esențiale pentru contestarea nedreptății” (p. 74).

Numai pe calea reunirii justiției cu controversa argumentativă se poate rezolva și vechea chestiune a „hegemoniei din justiție” (p. 74), încât justiția să fie adusă efectiv la un fel de „bun simț (common sense)”. Justiția este de privit, la rândul ei, din punctul de vedere al „emancipării” oamenilor, ce respinge categoric intervențiile „autoritarismului”.

Nancy Frazer identifică trei noduri ale anormalității în justiție: lipsa înțelegerii împărtășite a lui „what” al justiției: ce pretenții sunt în joc în justiție?; lipsa înțelegerii împărtășite a lui „who” al justiției: cine este subiectul justiției într-o speță anume?; lipsa înțelegerii împărtășite a lui „how” al justiției: nu se cade de acord asupra procedurii. „Împreună, aceste trei noduri de anormalitate reflectă destabilizarea gramaticii care este hegemonică în justiția de azi” (p. 55). Destabilizarea primei dimensiuni înseamnă reducerea  justiției la distribuție de bunuri economice, destabilizarea celei de a doua înseamnă atribuirea automată a justiției doar „autorităților statului”, iar destabilizarea ultimei înseamnă acceptarea faptului că un hegemon este chiar înăuntrul justiției. Sunt, fiecare, destabilizări fatale pentru justiție!

Cum se poate face față acestor destabilizări? Este pozitiv pentru justiție că azi se contestă „normalitatea” justiției. Doar că „o contestare extinsă nu poate prin ea însăși să depășească injustiția” (p. 57).Nancy Frazer operează cu o cazuistică bogată a justiției și propune soluții de natura cadrului (frame). Ea consideră că o teorie a justiției care face față „justiției anormale” are de combinat trei caracteristici. „În primul rând, o astfel de teorie trebuie să cuprindă o dare de seamă a lui „what” al justiției, care este multidimensional în ontologia socială și este monist din punct de vedere normativ – de exemplu, o dare de seamă care supune pretențiile de redistribuție, recunoaștere și de reprezentare politică curentă principiului parității participatoare.  În al doilea rând, o asemenea teorie are de cuprins o vedere asupra lui „who” care este simultan reflexivă și determinativă – de exemplu, o vedere care supune pretențiile împotriva injustiției generate de încadrări eronate principiului supunerii oricărui subiect. În sfârșit, o teorie a justiției pentru timpuri anormale trebuie să cuprindă o vedere asupra lui „how” care este simultan dialogică și instituțională – de exemplu, o vedere care ia în considerare noile instituții reprezentative global acolo unde pretențiile meta-politice pot fi supuse procedurilor deciziei deliberative-democratice” (p. 70). Pe scurt, o justiție normalizată trebuie să se deschidă spre „recunoaștere” și „reprezentare”, să extindă subiectul spre cei implicați în justiție și să se asigure de proceduri democratice.

În urma acestor considerații, se poate conchide strâns că justiție este nu în monologul „organelor judiciare” care desconsideră subiecți legitimi și se acoperă cu dictonul incult „hotărârile justiției nu se discută”. Justiție nu este acolo unde cineva își arogă discreționar competențe, după dictonul primitiv „aici noi suntem stăpâni”. Justiție nu are cum să fie acolo unde lipsește argumentarea validă și se procedează după dictonul inept, al numeroșilor neșcoliți, „noi suntem magistrați”. Justiția este, cum spunea un alt judecător profesionalizat și prob, Valerio Omida (La Constituzione, Mulino, Bologna, 2008), chestiune de cultură bine însușită, încât interpretarea și aplicarea legii nu constau doar din mecanica folosire a unor „tehnici”, ci înseamnă operațiune culturală și, în fond, socială.